Carpe Diem versus Maraton 7500

E duminica dupa-amiaza si rucsacii nostri de tura lunga zac nemiscati pe holul de la intrare. Au ramas acolo de cateva ore bune, de cand ne-am intors din aventura acestui weekend. Zapuseala de afara, atat de specifica Bucurestiului estival, ne tine in casa, unde miroase a pepene verde- bine copt. Dimineata eram inca la Pestera si luam parte la festivitatea de premiere a Maratonului 7500.

De Maraton 7500 am auzit prima data de la M. Ca deobicei, a fost ideea lui sa participam la inca o competitie inedita, cu caracter montan. Ideea de a merge 90++ km si mai ales de a urca 7500 m diferenta de nivel nu m-a atras din primul moment. Daca stau bine sa ma gandesc nici din al doilea, nici din al treilea.
Dar pentru ca niciodata nu strica sa incerci ceva nou, oricat de nebunesc suna, am zis "da" acestei noi provocari.

Bucegii ne-au placut mereu si acolo ne-am petrecut mai toate weekendurile in ultimii ani, asa ca ne simtim ca acasa in acesti munti. Am facut aici si ture lungi de treking si ture tehnice de catarare, asa ca de data aceasta insasi ideea ca la concurs va trebui sa facem o tura mult mai lunga decat obisnuitele noastre iesiri ne incanta, pentru ca doar in cadrul unei competitii poti gasi motivatia sa faci asa ceva nou si inedit.

Am pornit in acest maraton cu vorbele unui veteran in competitiile montane, care ne-a zis ca orice greseala facuta pe parcursul competitiei se plateste. De multe ori in timpul evenimentului m-am gandit la aceste cuvinte, de cele mai multe ori dupa ce o greseala fusese deja comisa.
Am pornit la acest maraton cu gandul de a-l incerca, de a-l termina si nu de a scoate un timp demn de mandrie. Am plecat fara strategie si in genere, fara asteptari marete. Am inceput si am terminat usori de orice grija si povara.

Desi ne asteptam ca vom merge non-stop, zi si noapte, asa cum facusera multi in anul precedent, aveam sa avem surprize legate de motivatia care te face sa dai ce ai mai bun in tine.

Am inceput oarecum prost, pentru ca am ales sa mergem si nu sa alergam de la Start(Pestera)la Punctul de control 1 (Valea Dorului); stiam ca ne asteapta un traseu prea lung pentru a ne irosi energia din start. Se pare insa ca am fost aproximativ singurii care s-au gandit astfel, pentru ca ceilalti concurenti au luat-o la goana pe scurtatura, pana cand au disparut de sub privirile nostre. Mergand in ritm normal, pe drum, am avut probleme sa gasim marcajul, bine pitit printre tufisuri si am regretat ca nu am alergat dupa pluton, caci ei stiau *acea* scurtatura si traseul pana la cabana Valea Dorului, la care nu mai fusesem vreodata. Am mai avut probleme si atunci cand iar am pierdut marcajul, asemeni altor echipe venite pentru prima data in zona, si eram sa coboram direct la Peles.
Ma asteptam ca organizatorii sa fi avut grija de marcheze prin balize (a se vedea exemplul superior al MPC si Ecomarathon) scurtaturile si portiunile de traseu neclare, decat sa le mentioneze ambiguu prin referiri de genul "la bradul X de langa drum, faceti stanga". Astfel s-ar fi evitat ratacirea frustranta a mai multor echipe aflate pentru prima oara la ultramaraton.

La urcare spre Piatra Mare am inceput sa ajungem din urma echipele care au gonit de la start. Din numarul 9, cat aveam la Valea Dorului, ajunsesem la 7 la Piatra Mare, fara efort. Coborarea pe Jepii Mari s-a scurs rapid, aducandu-ne in fata unei noi urcari, prima mai interesanta din punctul nostru de vedere.
Am inceput sa urcam pe Jepii Mici relativ lent, pentru ca M. nu reactiona bine la caldura inabusitoare a acelei zile. Dar eu nu puteam merge incet, simteam ca obosesc astfel. Asa ca am trecut in fata sa si am marit ritmul echipei. Am ajuns la Caraiman in 1h35, fara vreo sfortare, iar la Babele am aflat ca eram a 4-a echipa.

Vestea acesta ne-a bucurat si am pornit rapid, desi ploua, catre Pestera, unde era tabara de baza. Pentru ca ne-am cazat la hotel si nu la cort, ne-a luat ceva si drumul dus-intors pana in camera, la care se adauga timpul de preparare a pastelor, statul in camera pentru ca afara ploua torential..si asa am petrecut 1h stand pe loc.

Am urcat insa repede catre vf. Omu, unde aveam sa aflam ca inca suntem a 4-a echipa (mult inaintea echipei a 5-a, care am vazut ca erau slabi la urcare), la 2h acum fata de locul 3. Acest timp s-ar fi putut recupera pe traseu, dar aveam noi oare asemenea motivatie?

Coboram pe Valea Cerbului, cand M. mi-a spus ca el s-a plictisit deja. Prima reactie a fost de uimire, caci nu ma asteptam la asa ceva. Credeam ca aveam sa luptam, sa scoatem un timp bun, dar mergand, mi-am dat seama ca si mie imi lipseste o motivatie palpabila de a alerga ca un om in fond disperat la acest concurs. Pur si simplu nu ma vedeam descriind cu lacrimi de sange traseul. Nu vedeam rostul de a alerga la vale, rupandu-mi genunchii pe bolovanisul din Bucegi. Asa ca am continuat sa coboram in ritm normal, de mars, catre Gura Diham.
Un alt minus mi s-a parut aceasta pozitionare a posturilor de control. Daca e maraton in Bucegi, ma astept sa vad cat mai mult platou, cat mai multa vale alpina, nu tabara de grataragii de pe marginea asfaltului, nu padure pana la refuz, nu sa iau toate stanile la rand. Traseul a fost oribil din acest punct de vedere si acesta a fost unul dintre motivele pentru care la Gura Diham, i-am zis si eu lui M. ca m-am plictisit si ca nu aveam de gand sa ma arunc cu capul in fata la o goana nebuna de o noapte prin Bucegi.

Asa ca, linistiti, am aruncat o intrebare la Poiana Izvoarelor si intamplarea a facut sa gasim o camera, la ora 21:40. Am adormit, nu cu stresul de a ma trezi imediat, gata sa incepem sa concuram, ci cu gandul sincer de a gusta cu placere traseul, de a considera acest concurs ca o tura compusa din 2 zile. Nu eram obositi, doar extrem de plictisiti si dezamagiti de traseul care parea conceput cu un creion deasupra unei harti, decat ca urmare a unei incercari umane de a-l bate la picior, trecand prin multele locuri frumoase pe care Bucegiul le are.

La ora 7 a.m, adica dupa un somn absolut normal si lipsit de griji, am pornit catre Omu. Am facut 3h, prin vf. Bucsoiu.
Desigur, alte echipe au gonit nebuneste prin noapte,intreacandu-se si intrecandu-ne, manate de iluzia unui loc mai bun. Le felicit pentru ambitie si pentru ca au gasit motivatie in ceva din care, pentru mine, nici stors cu putere nu iesea nimic.

De la vf. Omu am pornit pe Ciubotea, una din cele mai urate coborari incercate vreodata, din cauza diferentei mari de nivel si a bolovanisului abundent. Am facut cam 2h30 pana la Salvamont Bran, unde am mancat niste paste reci si serbede si am tulit-o la deal.
Am urcat bine si ultima bucata pana la vf. Omu, unde in acelasi spirit de "carpe diem" am luat cina, de data aceasta calda si binevenita. Cred ca traseul pe Valea Gaura ar fi fost mai acceptabil la coborare decat cel de pe Ciubotea.

A urmat ultima coborare, de 4h15, pana la Pestera. Cum ne obisnuisem deja, traseul ne-a aruncat pe o vale terminatoare de genunchi, pana la o turma de oi pazita de un caine plin de verva, langa care se afla cortul organizatorilor. Am marcat penultimul punct de control si am pornit mai departe, printre alte 2 stani+ un ultim punct de control catre Padina. Urata alegere pentru traseu.

Dupa ~30 h de mers continuu, ~9 ore de somn in timpul concursului, 1h de pauza, 30 min++ de ratacire, concursul s-a incheiat. Per total, timpul final nu impresioneaza cu nimic, dar stiu ca nu am tras niciun pic si ca tot ce am facut a fost ramanem in zona de comfort fizic si psihic. De la traseu ma asteptam la altceva, poate si de la noi ar fi trebuit sa fi vrut mai mult, dar sincer stand acum si gandindu-ma inapoi, nu vad niciun rost pentru a fi luat alta decizie decat cea de a ne bucura de traseu, asa cum a fost ales el.

Am terminat pe locul 5 la categoria Elite mixt.

Asa cum acest concurs noua nu ne-a trezit macar o scantee de motivatie, stiu cu siguranta ca multora le-a placut ideea si s-au luptat pentru o pozitie mai buna in clasament (fie pe podium, fie in afara sa), cu pretul neglijarii comfortului minim si apoi arborandu-si eforturile insangerate ca un stindard. E o chestiune de gust...e o dependinta de stilul fiecaruia de a aborda muntele si de asteptarile legate de competitii.

O tura lunga, sa ne-ajunga...

Povestirea de azi e despre cum am ajuns intr-o zi de vara, sa facem o tura de 3000 m diferenta nivel, pe ruta Busteni-vf.Omu-Bran-vf.Omu-Busteni.

De vreo luna incoace incercam sa pornim intr-o tura pe o parte a Bucegiului neglijata pana acum: vaile spre Bran. De fiecare data factorul timp (daca vrei sa ajungi pe lumina inapoi jos,in Busteni, trebuie sa pornesti inainte de 8 a.m la drum)sau vreme (am prins si cod galben de canicula si de ploaie in ultimele saptamani)nu ne lasau decat optiunea de a face o tura mai obisnuita, pe vaile clasice care dau la Omu.
Mai e mai putin de o saptamana pana la Maraton 7500, asa ca ar fi o greseala sa facem un efort mai mare decat deobicei in ajun de eveniment. Dar e o vreme atat de buna pe munte: nu ploua, nu e soare si nu suntem noi chititi pe maraton, asa ca nu ne putem abtine sa nu pornim in tura noastra lunga, care e cam asa:

La ora 7:30 a.m iesim din pensiune, sub privirile mirate ale receptionerei buimace de somn. Pe Valea Prahovei, turistul e de un sigur fel: lenes de pensiune, insemnand genul care-si petrece weekendurile gurmand, facand gratare pana tarziu, in umbra muntelui, pentru ca a doua zi sa doarma pana la amiaza, cand se arunca in masina care il duce in orasul in care urmeaza sa sada pe scaunul masinii, metroului, biroului unde munceste, terasei unde isi petrece timpul liber. Am inteles de mult timp surprinderea sincera a celor ce tin pensiuni la munte: pentru ei nu exista decat tipul de client amintit mai sus, oamenii care mai obsinuiesc sa bata muntii, fiind in viziunea lor studenti care nu au gustat inca din lenea moale a vietii de "om al muncii", de "om de familie". I-am inteles pe ei, dar noi o tinem pe a noastra.

Pana sa incepem urcarea pe Jepii Mici, un bustenean rotund si care se va dovedi sfatos, ne sare in cale, oferindu-ne oportunitatea de a ne duce cu taxiul la Pestera, care e -dupa cunostintele sale experte, de om trait o viata la poalele unui masiv atat de falnic- departe. Si cum noi, echipati complet din cap pana in picioare, parem a fi mai pantofari decat domnia sa, ne zice ca pe Jepi vom face 4 h pana la Babele.
Pe Jepi am fost de atatea ori ca ni s-a urat de acest traseu. Stim prea bine cat facem (si e cel putin jumatate din cat indruga el), dar avem placerea sa ne dam mirati de asa traseu "lung" si ii uram la revedere, desigur in mod politicos, pentru ca ignoranta nu are de-a face cu reaua intentie.

Amuzati de gogosile taximetrstului bastinas, care nu a urcat vreodata pe Jepi, pornim urcarea, in ritm alert, pentru ca ne simtim odihniti. Pe traseu, chiar la ora 8:00 am intalnit grupuri de turisti si sincer ma bucura acest fapt. Desi echipamentul lor care se rezuma la adidasi si bete rupte din padure, nu ii facea pregatiti de conditii mai rele, e de incurajat motivatia de a urca pe munte, in locul traditionalelor gratare de sub telecabina.
Traseul e un pic mai prost decat mi-l aminteam, pentru ca poteca s-a cam rupt sub picioarele armatelor de amatori de trasee, dar dupa 1h40 am ajuns la cabana Caraiman.

De acolo, am inceput sa inaintam mai greu, caci vantul de pe platou era extrem de puternic, si o ceata groasa nu ne permitea sa vedem la 3m in fata. Am ajuns cu mainile inghetate la vf Omu, unde am poposit la un pranz binevenit si am tulit-o (adica am mers repede din motive de frig) catre Bran, prin varful Scara.

Coborarea catre Bran a fost o revelatie: nu ma asteptam ca pe partea aceasta a Bucegiului, peisajul sa fie atat de diferit si atat de frumos. Stancile albe sunt imbratisate de multa verdeata, gratie izvoarelor permanente si limpezi care curg pe aici. Vegetatia e bogata si proaspata, culorile se amornizeaza perfect intre ele.
Coborarea e insa foarte lunga, si nu prea placute pentru genunchi. Ajungem mai jos de Salvamont Bran si ne hotaram sa ne intoarcem in Busteni. Pe unde? Pe sus, normal :)
Asa ca dupa ce am facut o urcare pana la vf Omu si apoi o coborare pana la Bran, vom mai face o urcare la Omu si o coborare la Busteni. Yupiiii.

Numai ca urcarea pe Valea Gaura nu a mai fost asa de amuzanta. Am fost incoltiti si de un trib de 6 caini agresivi, de la o stana, sub privirile impasibile ale ciobanului. Partea proasta e ca pe fiecare vale, exista o stana: am mai prins una weekendul acesta si pe Valea Cerbului si acum 2 weekenduri si pe traseul care duce la Vf. Scara, pe la lacul Tiganusi. Sincer, nu inteleg cum au voie sute de oi sa pasca intr-un parc national, unde flora este protejata. Si nu inteleg de ce mereu stanile si turmele de oi zac fix in traseul turistic. Parca ciobanii au o placere sadica de a-i vedea pe turisti incoltiti.
Trebuie sa recunosc ca aceasta urcare pe Valea Gaura mi s-a parut lunga, in special datorita drumului interminabil prin padure pana la ea. Am urcat, ca doar asa ne propusesem de demult. Si in timp ce urcam, realizam ca va fi foarte greu la maraton 7500. Pas dupa pas, incepeam sa inteleg ca vom urca de cel putin doua ori mai mult la concurs si ca efortul va fi urias.

Cu aceste ganduri, am ajuns la vf. Omu, cam lihniti de foame si visand la o Cola rece. Ne-am indeplinit fanteziile culinare si am inceput sa coboram pe valea Cerbului, ca sa ajungem, intr-un final ploios (defapt torential) in Busteni.

Ce va fi, va fi...