Avand in vedere ca se merge pe un drum aproape forestier pana la statia meteo si apoi mai ramane de urcat doar o caldare pana in varf, nu ne asteptam la un efort prea mare.
Traseul nostru in imagini:
 |
 |
Urcand caldarea
 |
 |
Varful
 |
 |
miercuri, 2 decembrie 2009
Pietrosul Rodnei (Ziua 2)
Ne-am trezit dis-de-dimineata pentru a putea profita de o zi-lumina intreaga, pe munte. Am ales vf. Pietrosu, pentru ca ne asteptam sa fie un traseu ok si pe timp de iarna.
Avand in vedere ca se merge pe un drum aproape forestier pana la statia meteo si apoi mai ramane de urcat doar o caldare pana in varf, nu ne asteptam la un efort prea mare.
Traseul nostru in imagini:
Statia Meteo
Urcand caldarea
Spre varf
Varful
Avand in vedere ca se merge pe un drum aproape forestier pana la statia meteo si apoi mai ramane de urcat doar o caldare pana in varf, nu ne asteptam la un efort prea mare.
Traseul nostru in imagini:
Urcand caldarea
Varful
Muntii Rodnei vazuti de sus: ziua 1
Muntii Rodnei au fost mereu o destinatie wanna-do, must-do si in cele din urma am gasit timpul necesar pentru a face lungul drum Bucuresti-Borsa si a mai avea si 2 zile dedicate muntelui. Toata ziua de sambata am petrecut-o pe drum(aici poti vedea ce am vizitat) dar duminica aveam sa ne "razbunam" si sa urcam pe munte.
Cum ne-am trezit mai tarziu decat estimasem (in Borsa aerul tare te face sa dormi foarte bine, iar noi eram deja un pic obositi de pe drum), am zis sa urcam macar pana intr-o sa, deasupra Cascadei Cailor, pentru a vedea cum se prezinta peisajul. Zis si facut, am plecat intre 10-11 a.m pe traseul marcat cu triunghi rosu.
Borsa de dimineata
Ei bine, acest marcaj era foarte vizibil atunci cand drumul forestier era evident si lipsea cu desavarsire atunci cand aveai nevoie de el. La rau, am pierdut marcajul si am urmat drumul care ne ducea la cariera de piatra. Acolo nici urma de traseu. Ne-am intors la ultimul triunghi rosu si M., care mai fusese vara pe aici, a zis ca se poate urca si direct pe albia raului, peste bolovanii pe care se revarsa apa ce venea de mai sus, de la cascada destinatie.
Asadar, am facut si un pic de canyoning, ca sa nu ne plictisim cu vreun traseu obisnuit, pe poteca. Asta pana cand ne-am saturat de bolovani si lemn umed si am decis sa urcam pe albia, pana in padure si sa cautam traseul real, pentru tot poporul. Surpriza a fost ca nu era o simpla poteca, ci ditamai drumul, lin si fara panta mare, care ne-a dus in dreptul mult asteptatei cascade.
De la cascada am inceput sa urcam in stanga, pe o panta mai abrupta, pe care M. stia ca trebuie sa fie trasee. Normal pentru acesti munti, marcajele acestora erau sporadice, sterse si uneori inexistente. Cu cat urcam, incepeam sa ne afundam in zapada iar temperatura scadea simtitor.
In sa, era frig de-a binelea, soarele ce stralucea puternic pe cer, fiind doar o pacaleala de-a gerului care se asternuse.
Dupa o bine-meritata pauza de masa si de privit, am decis sa urcam pe creasta.
Stiam inca de atunci, ca nu eram pregatiti, caci nu ne asteptam nicidecum la zapada serioasa de la inaltime si la frigul atat de surprinzator. Pe camerele video pe care le vazusem online, nu aparea petic de zapada, iar in toata tara aveam parte de vreme primavarateca. Am presupus, ca daca nici in Bucegi nu am avut nevoie de coltari, in Rodna situatia va fi aceeasi.
Am inceput sa inaintam catre creasta, urcand catre un varf pe o panta plina de jnepenis incarcat pana la refuz cu zapada.
Destul de greu, destul de frig, destul de tarziu. Ne-am dat seama ca nu are sens sa avem ca scop tocmai creasta, in conditiile date si am facut doar cat ne-a permis echipamentul si timpul. Urma sa recuperam in ziua urmatoare.
 |
Cum ne-am trezit mai tarziu decat estimasem (in Borsa aerul tare te face sa dormi foarte bine, iar noi eram deja un pic obositi de pe drum), am zis sa urcam macar pana intr-o sa, deasupra Cascadei Cailor, pentru a vedea cum se prezinta peisajul. Zis si facut, am plecat intre 10-11 a.m pe traseul marcat cu triunghi rosu.
 |
Borsa de dimineata
 |
 |
Ei bine, acest marcaj era foarte vizibil atunci cand drumul forestier era evident si lipsea cu desavarsire atunci cand aveai nevoie de el. La rau, am pierdut marcajul si am urmat drumul care ne ducea la cariera de piatra. Acolo nici urma de traseu. Ne-am intors la ultimul triunghi rosu si M., care mai fusese vara pe aici, a zis ca se poate urca si direct pe albia raului, peste bolovanii pe care se revarsa apa ce venea de mai sus, de la cascada destinatie.
 |
Cannyoning |
Asadar, am facut si un pic de canyoning, ca sa nu ne plictisim cu vreun traseu obisnuit, pe poteca. Asta pana cand ne-am saturat de bolovani si lemn umed si am decis sa urcam pe albia, pana in padure si sa cautam traseul real, pentru tot poporul. Surpriza a fost ca nu era o simpla poteca, ci ditamai drumul, lin si fara panta mare, care ne-a dus in dreptul mult asteptatei cascade.
 |
La cascada cailor (o poza Eula...)
|
De la cascada am inceput sa urcam in stanga, pe o panta mai abrupta, pe care M. stia ca trebuie sa fie trasee. Normal pentru acesti munti, marcajele acestora erau sporadice, sterse si uneori inexistente. Cu cat urcam, incepeam sa ne afundam in zapada iar temperatura scadea simtitor.
 |
In sa, era frig de-a binelea, soarele ce stralucea puternic pe cer, fiind doar o pacaleala de-a gerului care se asternuse.
 |
 |
|
 |
 |
Dupa o bine-meritata pauza de masa si de privit, am decis sa urcam pe creasta.
 |
 |
Stiam inca de atunci, ca nu eram pregatiti, caci nu ne asteptam nicidecum la zapada serioasa de la inaltime si la frigul atat de surprinzator. Pe camerele video pe care le vazusem online, nu aparea petic de zapada, iar in toata tara aveam parte de vreme primavarateca. Am presupus, ca daca nici in Bucegi nu am avut nevoie de coltari, in Rodna situatia va fi aceeasi.
 |
 |
Am inceput sa inaintam catre creasta, urcand catre un varf pe o panta plina de jnepenis incarcat pana la refuz cu zapada.
 |
 |
 |
 |
Destul de greu, destul de frig, destul de tarziu. Ne-am dat seama ca nu are sens sa avem ca scop tocmai creasta, in conditiile date si am facut doar cat ne-a permis echipamentul si timpul. Urma sa recuperam in ziua urmatoare.
 |
 |
marți, 1 decembrie 2009
Turist in Romania: Lacul Sf. Ana
Iata ca a sosit si mult asteptata mini-vacanta (sau maxi-weekendul) de 1 Decembrie.
Pentru a profita de cele cateva zile libere am decis sa mergem (in sfarsit!) in Muntii Rodnei. De atatea ori ne propusesem sa ajungem in Maramures, dar mereu un sfarsit de saptamana nu e de ajuns, iar vacantele sunt deobicei rezervate pentru iesirile in afara.
Drumul de la Bucuresti la Borsa e luuuung, asa ca o zi dus si una intors sunt necesare numai pentru calatorie. Am zis ca daca e sa strabatem tara de la un capat la altul, atunci...sa o facem intr-un mod placut, cu opriri pe lungul drum. Desi initial Sighisoara era in plan, am decis ca e mai bine sa poposim la Sf. Ana, loc unde eu personal nu mai fusesem vreodata.
Peisajul ce strajuia drumul pana la lacul de origine vulcanica a fost unul cat se poate de frumos: din Tusnad se urca pe un drum serpuitor si ingust situat intr-o padure care la inceputul lui decembrie parea abia atinsa de toamna. Soseaua este partial refacuta, lucru ce te incurajeaza sa privesti relaxat in jurul tau. Ajunsi in varful dealului, am lasat masina intr-o parcare amenajata in stil "eco" (pavata cu butuci de lemn si blindata de cosuri de gunoi, care sa nu ofere sansa turistului de a arunca mizeriile peste tot, langa care se gasea un loc de picnic foarte dragut, cu mese si banci din butuci mari de copac) si am inceput sa coboram prin padure la vale, catre faimosul lac.
Lacul ni s-a aratat in toata splendoarea sa, linistit intr-o dimineata insorita de toamna.
Am fost impresionata de curatenia acestui parc natural, dar totul si-a gasit explicatia atunci cand am vazut "rangerii" strangand asiduu deseurile turistilor.
Cateva poze:
Pentru a profita de cele cateva zile libere am decis sa mergem (in sfarsit!) in Muntii Rodnei. De atatea ori ne propusesem sa ajungem in Maramures, dar mereu un sfarsit de saptamana nu e de ajuns, iar vacantele sunt deobicei rezervate pentru iesirile in afara.
Drumul de la Bucuresti la Borsa e luuuung, asa ca o zi dus si una intors sunt necesare numai pentru calatorie. Am zis ca daca e sa strabatem tara de la un capat la altul, atunci...sa o facem intr-un mod placut, cu opriri pe lungul drum. Desi initial Sighisoara era in plan, am decis ca e mai bine sa poposim la Sf. Ana, loc unde eu personal nu mai fusesem vreodata.
Peisajul ce strajuia drumul pana la lacul de origine vulcanica a fost unul cat se poate de frumos: din Tusnad se urca pe un drum serpuitor si ingust situat intr-o padure care la inceputul lui decembrie parea abia atinsa de toamna. Soseaua este partial refacuta, lucru ce te incurajeaza sa privesti relaxat in jurul tau. Ajunsi in varful dealului, am lasat masina intr-o parcare amenajata in stil "eco" (pavata cu butuci de lemn si blindata de cosuri de gunoi, care sa nu ofere sansa turistului de a arunca mizeriile peste tot, langa care se gasea un loc de picnic foarte dragut, cu mese si banci din butuci mari de copac) si am inceput sa coboram prin padure la vale, catre faimosul lac.
 |
| td> |
Lacul ni s-a aratat in toata splendoarea sa, linistit intr-o dimineata insorita de toamna.
 |
 |
Am fost impresionata de curatenia acestui parc natural, dar totul si-a gasit explicatia atunci cand am vazut "rangerii" strangand asiduu deseurile turistilor.
Cateva poze:
 |
 |
 |
 |
luni, 23 noiembrie 2009
La varful Omu, prin Bucsoiu
Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.
Ne cazam
Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.
Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.
Traseul
Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.
Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.
S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.
Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...
Costila, in departare
Cabana Omu, in zare
Ce sandwich-uri bune am "gatit"!
Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.
Prin zapada...
Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.
Nu mai e mult...
Cabana Omu
Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.
La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...
Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.
Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.
Ne cazam
Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.
 |
Traseul
Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.
 |
 |
 |
 |
 |
Cabana Omu, in zare
 |
Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.
 |
 |
 |
 |
 |
Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)