La varful Omu, prin Bucsoiu

Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.



Ne cazam

Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.

Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.

Traseul

Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.

Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.

S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.

Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...

Costila, in departare


Cabana Omu, in zare

Ce sandwich-uri bune am "gatit"!

Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.

Prin zapada...

Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.

Nu mai e mult...


Cabana Omu

Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.




La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...


Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.

Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.

Cand lucruri uimitoare se intampla...

From Conference Crashers

E uimitor cand din micuta si simpatica camera de camin de pe strada Goncalves Crespo, studenta Erasmus de 20 ani se trezeste intr-un veritabil palat portughez, ce rasuna in acorduri de muzica festiva. Pare o poveste? Un vis?

Nu. A fost real si da: eu eram invitata la Palacio d'Ajuda, de insusi Presedintele tarii.
Paseam usor, cu o oarecare emotie, cu o vadita mandrie, pe covorul rosu care ducea la gazdele seratei la care fusesem inivitata.

De la capatul de unde pornisem, o voce rostise stalcit numele meu cu multe "i"-uri si eu inaintam acum fara sa ma mai gandesc cu amuzament la figura aiurita a administratorei caminului cand mi-a inmanat personal plicul cu sigla Presedentiei Republicii Portugheze, fara sa imi amintesc cum eram sa intarzii alergand pe tocurile pantofilor cumparati special pentru aceasta ocazie, fara sa rememorez figurile oamenilor ce veneau de la munca si ma priveau un pic cam iscoditor, cum stateam imbracata in paltonul de stofa, cu mica si eleganta poseta, care facea nota discordanta cu ambientul subteran al metroului din Lisabona. Strabateam acea sala parca de un secol, gandindu-ma la lungul drum care ma adusese acolo.

In acel moment ma gandeam la educatia serioasa de care avusesem parte in liceu, la faptul ca cunostintele acumulate atunci si logica deprinsa m-au pregatit suficient incat sa fiu inaintea colegilor mei de facultate, incat sa ma remarc si sa fiu aleasa de un profesor cu adevarat interesat de educatie sa am parte de o pregatire universitara mai de calitate, in alta tara, macar pentru un an. Si tot educatia ante-universitara m-a pregatit sa stiu cum sa particip si la dezbateri non-stiintifice care m-au adus in acea seara la un eveniment de cea mai inalta clasa.

La capatul acestui lung sir de ganduri am zambit celor doi presedinti, le-am salutat politicos pe primele doamnele care ii insoteau si am discutat pe teme de educatie internationala. Daca a fost ceva care m-a pasionat vreodata cu adevarat, acest subiect a fost. Ani dupa acel eveniment sclipitor, cand amintirea sa si-a luat locul in istoria personala, am incercat sa aduc sprijinul si feedback-ul meu educatiei de calitate. Poate ca rezultatele au ajutat, poate ca au fost doar mici pietre dintr-un mare zid, insa am facut ceea ce cu adevarat m-a pasionat.

Lucruri uimitoare s-au intamplat...

Puterea votului

Din experienta personala stiu ca nu cel mai muncitor/ dedicat/ motivat candidat are sanse sa devina presedintele unei organizatii, liderul unui grup de oameni, managerul ales al unui proiect.

De cele mai multe ori castigatorul este acel om de lume, prezent la petreceri si evenimente care munceste atat cat sa nu se poata spune ca nu face nimic, dar care e omniprezent in discutii si care ajunge la toate persoanele cu drept de vot. Ajunge...adica vorbeste cu ele, se face prietenos, isi prezinta imaginea creata special pentru alegeri, face promisiuni sau doar aluzii la ce ar putea oferi. De multe ori se aliaza, creaza grupuri de interes in care membrii se sustin si se propulseaza reciproc.
Oamenii care muncesc cu adevarat, care din dedicatie si sinceritate nu se ocupa atat de mult de campania de imagine nici nu stiu cat au de pierdut. Asta pana in momentul in care voturile sunt numarate. O palma neasteptata devine acel rezultat care arata ca majoritatea prefera un conducator care nu s-a spetit in locul unuia mereu pe campul de lupta/ munca si nu in culisele si budoarele asa-zis politice.

Recunosc ca m-am indoit in astfel de cazuri de inteligenta celor care primesc dreptul de a vota. Daca pentru ei primeaza distractia, imaginatia (pentru ca in mintea lor iau nastere vise si fantezii despre viitorul pe care candidatul sociabil il poate cladi, uitand usor prezentul/ trecutul in care candidatul muncitor a adus reale si palpabile imbunatatiri), amicitia (de multe ori una slaba si instabila, caci originile ei sunt visele si parghiile electorale), atunci nu ar fi drept sa se faca o distinctie intre electoratul labil si cel rational?

Si aici intervine democratia: cand esti tanar si faci parte dintr-o grupare studenteasca primesti drept de vot pentru a fi motivat sa calci pragul asociatiei si in anul urmator, ti se acorda increderea ca stii sa alegi candidatul ideal si esti iertat ca alegi prost pentru ca esti tanar si trebuie sa inveti.
Odata ce ai votat insa, nimic nu mai poate fi luat inapoi: decizia unui singur om, votul aruncat la intamplare si pe negandite, in lipsa unei documentari prealabile, schimba iremediabil cursul vietii cel putin a unui om si apoi al intregii comunitati.

Un indemn la reflectie ar fi inutil, povestea aceasta cu alesul si puterea unui singur vot multiplicat la numarul de exponenti ai unei comunitati, repetandu-se an de an, de la cele mai mici grupari pana la cele majore.

Fetelor, cuceriti salile!

A venit sezonul rece, cand nu e inca iarna, dar sunt semne ca se cam sfarseste si toamna. Parca e vreme de poposit in ceainarii, nu mai e rost de hoinareala prin parcuri, ci mai degraba de venit repede acasa, unde-i cald si bine.
Paradoxal, la sala la care mergeam au rasarit o multime de fete noi. Unde in vara ma bucuram ca am gasit o sala unde imi pot face exercitiile in voie, fara sa o lovesc pe vecina, iata ca observ ca e bine sa fiu mai rezervata cand mi se nazare sa trag concluzii.

Vara, multe fete renunta la abonamentele la sala. Fie ca sunt plecate in concedii, fie ca problema greutatii (principalul motiv pentru care o femeie recurge la miscare...nu stiati :)? ) dispare miraculos (se intampla...exista explicatii), fie ca abia atunci cand se apropie sarbatorile ele isi amintesc de corpul lor (a body of pain), iata ca toamna-iarna incepe sezonul de aerobic.

Ar trebui oare sa le laud pe colegele mele care accepta un mod de viata mai activ? Probabil ca da, dar tare mi-as dori ca motivatia lor sa nu fie atat de exasperanta pentru mine. Aerobicul si sporturile conexe exercita o chemare magica asupra lor. Presupun ca e o credinta populara ca daca te zbantzui 45 min-1h "slabesti","te subtiezi"..(am mai auzit si alti termeni, dar nu mi-i amintesc acum). Daca nu ai mai miscat de 1 an jumate, nu ma indoiesc ca asa este...

Dar atunci cand te vad gesticuland ca o maimuta, agitandu-te dezorganizat, dezordonat si fix pe dos decat ar cere ritmul si directia exercitiului, draga mea, nu cred ca iti faci un bine pe termen lung. Si cand, in zilele de maxima incredere in fortele corpului tau, alegi sa insotesti miscarile tale alandala cu gantere pe care nu esti in stare sa le manuiesti 30 de minute in continuu, nu pot decat sa ma amuz si sa ma supar ca ocupi loc in sala, ca instructorului nu ii pasa ca te misti gresit si daunator muschilor/ oaselor tale.

Cred ca oglinzile de la sali sunt de multe ori puse inutil. Or noi femeile nu suntem in stare sa vedem ceea ce trebuie in oglindirea lor si ne lasam furate de dragalasenia expresiei chipului nostru supus efortului, de aspectul echipamentului, culoarea machiajului sau mai stiu eu de ce...

O parere personala despre greva Metrorex

Azi nu a fost prima data cand am fost nemultumita de Metrorex. Astazi, insa, tot Bucurestiul a fost nemultumit de aceasta companie, imensa tocatoare de bani, care a declarat greva generala pentru ca de un an de zile(pe timp de criza economica nationala si mondiala) salariile angajatilor nu au mai fost majorate.

De ce as fi nemultumita, pana si in zilele in care programul de transport se desfasoara normal?

1. Angajatii Metrorex nu stiu cum sa se comporte cu clientii.

Asta pentru ca clientii lor sunt de-a gata; mersul cu metroul e The Option in orasul acesta dezordonat, fara o infrastructura adecvata atator milioane de locuitori.
Angajatele care vand bilete sunt ciufute, nepoliticoase, necinstite. Daca sunt asa de plictisite de munca pentru care primesc un salariu (btw, unul destul de bun) si nu sunt in stare sa isi controleze comportamentul, atunci de ce oare sunt fidele acestei firme? Daca salariul nu le convine si schiauna dupa majorari, de ce nu pleaca in alta parte?
In afara de aceste "casierite", mai exista acele "voci" care anunta...mai bine zis latra... ca "trenul va sosi in 2 min", "eliberati peronul", "permiteti inchiderea usilor". Ei bine, aceste persoane din spatele vocilor nu au niciun fel de consideratie fata de client. Daca regreta ca Metrorex nu a facut inregistrari cu aceste mesaje standard, ce vina au calatorii care le asculta vrand-nevrand in boxele date la maxim cum se oftica atat de violent si urla din toti rarunchii, cu un ton de tzatza din piata calcata in picioare?
Socant e ca cei care calatoresc cu metroul au parte de injurii mizerabile chiar de la mecanicii de tren care nu ezita si nu regreta sa ii faca "tampiti"in gura mare pe cei care platesc bilete si abonamente pentru serviciile de transport cu metroul. Oh, dar cum altfel, cand 60% din salariul lor provine de la stat restul de la calatori?

2. Serviciile sunt de o proasta calitate.
Frecventa de succedare a trenurilor nu face fata numarului mare de calatori in intervalele de varf ale zilei. Spre exemplu, pe magistrala Militari, trenurile vin in fiecare dimineata la aproximativ 10 minute unul dupa altul, dar mereu full, mereu aceleasi garnituri vechi cu linoleum pe jos, cu usi care nu se deschid, cu miros vechi si fara ventilatie.
Statiile de metrou nu corespund deceniului in care traim. De cand acestea au fost construite, imbunatatirile sunt minore, mai mult insesizabile. Au pus gresie in pasajul de la Unirea, au reparat vreo 2 scari rulante si au populat fiecare statie cu zeci de LCD-uri menite sa aduca bani din publicitate. Cateva mici modificari, asadar, dar care au luat atat de mult timp. Sa nu mai vorbim de banii cheltuiti. Altii construiesc blocuri in timpul in care ei schimba o scara rulanta.
Aparatele de citire a cardurilor de abonament sunt proaste: multe din ele necesita o plimbare a cardului pe toata suprafata (numai in locul destinat apropierii cardului, sa nu pui abonamentul!) pana reusesc sa valideze calatoria.

Desi Bucurestiul e pe deplin afectat de lipsa transportului in subteran, eu nu sunt de acord ca aceasta companie sa primeasca raspuns favorabil la cererile de majorare a salariilor. Decat sa creasca salariile unor angajati care merita reclamatii la O.P.C, mai bine ne lipsim cu totii de ei si ii inlocuiesc cu automate de bilete si mesaje inregistrate (audio sau video, ca in alte tari monitoarele din statii folosesc la afisarea timpului pana la sosirea trenului in statie). Unde mai pui ca in alte tari exista si metrou fara conductor (ex: orasul Lille, Franta)...

S-a deschis sezonul de toamna la alergat

Am avut parte de cateva zile calduroase saptamana aceasta, cu soare si vant caldut, asa ca am dat dovada de curajul nemaintalnit ...de vreo luna... si am alergat din nou in parc.

E incredibil cat de mult conteaza temperatura: fiindca saptamana aceasta nu am mai facut ciclul "iesit din casa, inghetat pana la tramvai, incalzire prin alergare, inghetat inapoi pe drumul spre casa", alergatul a redevenit sportul cel mai placut de practicat seara. Am inceput cu ture mici, de 6 km, seara de seara.Nu am fost singura, intrucat Herestraul s-a animat brusc, pe aleile sale alergand acum fete cunoscute sau plimbandu-se agale trecatori doritori de aer mai curat.

Daca ar tine pana la primavara vremea asta... :)

Iarna la munte: Valea Morarului si Valea Cerbului

Ca si in alte dati, ne propusem sa plecam o zi la munte, in Bucegi. De ceva timp incoace ramaneam doar cu propusul, ideile noastre de ture la munte neapucand sa se concretizeze. Planul era sa facem un traseu mai lung(sa recuperam weekendurile petrecute in Bucuresti), deci sa-l incepem de dimineata, asa ca am rezervat din timp cazarea la o pensiune din Busteni. Cum totul era aranjat, ar fi trebuit sa avem toate motivele sa ne urnim din Bucuresti in weekend. Fara scuze de data aceasta...cel putin asa speram noi!

Sambata dimineata: cumparaturi, treburi casnice...facut bagajul pentru munte(coltari, suprapantaloni, manusi de iarna, etc, etc)

Sambata la amiaza: un pranz copios format dintr-un pui condimentat, o salata de rosii, emental si ulei de masline, brocoli inabusit in unt si biscuiti frantuzesti. Dupa acest festin stateam si ne uitam unul la altul, cu un gand comun: oare sa mai mergem la munte? Acasa era cald si bine, totul te imbia la un weekend linistit. Ar mai fi fost o ora pana la tren, daca am fi fost hotarati, cand ne-am decis brusc sa mergem totusi in Bucegi. In marea graba am apucat rucsacii, betele de tura si ne-am incaltat cu greii bocanci de iarna si...la drum!

Duminica dimineata, ora 6:30. Trezirea.

Nu regretam inca de sambata seara ca alesesem muntele in locul tihnei domestice: noaptea senina ne oferise un peisaj spectaculos, luminat de o luna rotunda si clara. Abia asteptam sa fim si noi pe munte. In Busteni nu era fir de zapada, asa ca ma gandeam ca am carat inutil echipamentul de iarna, dar nu se stia cum va fi sus.

Am plecat pe la 7++ de langa Caminul Alpin catre Poiana Costilei si apoi catre intrarea in Valea Morarului. Pe masura ce inaintam temperatura scadea, iar padurea devenea zaharisita de zapada. Nu prea multa ce e drept.

Dupa o pauza de mic dejun montan, adica la umbra unui bolovon, cu privilestea vailor care apareau acum intr-adevar incarcate de zapada, am inceput urcarea pe Morar. Mai facusem acest traseu vara si chiar iarna, cand toti bolovanii erau acoperiti de zapada. Acum insa, chiar de la intrare am intampinat unele probleme la saritori: zapada era cat sa acopere superficial valea, iar dedesubt era gheata si pamant inghetat. Stanca pe care puneam picioarele era extrem de alunecoasa, din cauza stratului inghetat, iar- pentru ca nu ne luasem pioleti- mainile trebuiau puse direct pe piatra rece pentru a te catara. Deloc placut, mai ales ca incepusem sa simtim frigul iernatic in toata puterea cuvantului. Noroc cu coltarii: i-am scos inca de la inceputul traseului si m-au ajutat enorm sa ma catar pe stanci. Manusile de catarare s-au udat repede, asa ca le-am schimbat cu unele de Gore-Tex. Acestea au fost excelente, ramanand uscate pana la sfarsit, in ciuda zapezii in care am fost nevoita sa ma infing de multe ori.

Saritoare dupa saritoare, am trecut de prima parte, cea bolovanoasa a vaii. A inceput acum o zona de ascensiune domoala, pe zapada. Coltarii se afundau in nea, pana cand dadeau inevitabil de catre o stanca ascunsa privirii si scartaiau infiorator. Unde mai pui ca ma dureau si glezenele de la echilibristica pe stanci, facuta cu coltari. Am urcat asa mai multa vreme. In jurul nostru se lasase o ceata laptoasa, care iti ascundea orice obiect inconjurator. M-am mirat ca M. cunoaste atat de bine traseul. Daca eram eu as fi mers probabil pe alte valcele, dar el cunoastea si pe intuneric drumul corect.

Am ajuns la o portiune plina de pietris inghetat: nu erau bolovanii mari de la intrarea pe vale, ci unii mai mici, pe care stateai ca un acrobat pe sarma. Am urcat o bucata din peretele stancos pana cand nu am mai putut: era nevoie de un piolet pentru a trece mai departe. Totul era inghetat si prizele de maini lipseau. Eu am incercat sa ocolesc bucata cu pietre, printr-un valcel cu zapada. Era destul de abrupt, dar asta nu m-ar fi deranjat daca zapada proaspata nu ar fi plecat in placi de jumatate de metru, de sub picioarele mele, cu mine sau lasandu-ma pe stanca inghetata si deloc primitoare aflata sub ea. La un moment dat nu am mai putut inainta, neavand priza de maini. M. s-a intors dupa mine si am mers si mai la stanga vaii, unde ceva timp a incercat diverse alte posibilitati. In cele din urma am urcat pe un valcel inzapezit, pana am dat de vreo 2 saritori mai urate, de unde M. m-a tras efectiv.

Aceasta bucata fiind trecuta, m-am simtit foarte obosita: de la frig, de la concentrare, nu stiu...M. mi-a spus ca am mai avea o caldare de urcat, ceea ce insemna destul de mult. Am inceput sa urc incet, ca sa imi dramaluiesc energia. Surpriza a fost ca defapt nu mai era nicio caldare de urcat: ceata nu ne permitea sa vedem nimic si defapt noi ajunsesem dupa escaladarea aceea anevoioasa in saua care ducea la Vf.Omu.

Odata cu bucuria mea a aparut si un soare chior pe cer. Tot nu se intrezarea nimic, dar totul era mai luminos in jur. Am mers mai vioi catre cabana Omu, unde am facut o mica pauza, bineinteles pe prispa cabanei, deoarece unitatea e inchisa iarna si am zbughit-o la vale, catre Busteni. Valea Cerbului a fost usor de coborat: urme existau din plin, zapada nu era foarte mare, iar coltarii puteau fi scosi fara probleme. Am ajuns in Busteni pana sa se insereze si am calculat ca am facut cele 2 trasee(cu plecare si intoarcere in Busteni) in cam 11 ore. Avand in vedere conditiile neasteptate, eu zic ca a fost ok.