O tura lunga, sa ne-ajunga...

Povestirea de azi e despre cum am ajuns intr-o zi de vara, sa facem o tura de 3000 m diferenta nivel, pe ruta Busteni-vf.Omu-Bran-vf.Omu-Busteni.

De vreo luna incoace incercam sa pornim intr-o tura pe o parte a Bucegiului neglijata pana acum: vaile spre Bran. De fiecare data factorul timp (daca vrei sa ajungi pe lumina inapoi jos,in Busteni, trebuie sa pornesti inainte de 8 a.m la drum)sau vreme (am prins si cod galben de canicula si de ploaie in ultimele saptamani)nu ne lasau decat optiunea de a face o tura mai obisnuita, pe vaile clasice care dau la Omu.
Mai e mai putin de o saptamana pana la Maraton 7500, asa ca ar fi o greseala sa facem un efort mai mare decat deobicei in ajun de eveniment. Dar e o vreme atat de buna pe munte: nu ploua, nu e soare si nu suntem noi chititi pe maraton, asa ca nu ne putem abtine sa nu pornim in tura noastra lunga, care e cam asa:

La ora 7:30 a.m iesim din pensiune, sub privirile mirate ale receptionerei buimace de somn. Pe Valea Prahovei, turistul e de un sigur fel: lenes de pensiune, insemnand genul care-si petrece weekendurile gurmand, facand gratare pana tarziu, in umbra muntelui, pentru ca a doua zi sa doarma pana la amiaza, cand se arunca in masina care il duce in orasul in care urmeaza sa sada pe scaunul masinii, metroului, biroului unde munceste, terasei unde isi petrece timpul liber. Am inteles de mult timp surprinderea sincera a celor ce tin pensiuni la munte: pentru ei nu exista decat tipul de client amintit mai sus, oamenii care mai obsinuiesc sa bata muntii, fiind in viziunea lor studenti care nu au gustat inca din lenea moale a vietii de "om al muncii", de "om de familie". I-am inteles pe ei, dar noi o tinem pe a noastra.

Pana sa incepem urcarea pe Jepii Mici, un bustenean rotund si care se va dovedi sfatos, ne sare in cale, oferindu-ne oportunitatea de a ne duce cu taxiul la Pestera, care e -dupa cunostintele sale experte, de om trait o viata la poalele unui masiv atat de falnic- departe. Si cum noi, echipati complet din cap pana in picioare, parem a fi mai pantofari decat domnia sa, ne zice ca pe Jepi vom face 4 h pana la Babele.
Pe Jepi am fost de atatea ori ca ni s-a urat de acest traseu. Stim prea bine cat facem (si e cel putin jumatate din cat indruga el), dar avem placerea sa ne dam mirati de asa traseu "lung" si ii uram la revedere, desigur in mod politicos, pentru ca ignoranta nu are de-a face cu reaua intentie.

Amuzati de gogosile taximetrstului bastinas, care nu a urcat vreodata pe Jepi, pornim urcarea, in ritm alert, pentru ca ne simtim odihniti. Pe traseu, chiar la ora 8:00 am intalnit grupuri de turisti si sincer ma bucura acest fapt. Desi echipamentul lor care se rezuma la adidasi si bete rupte din padure, nu ii facea pregatiti de conditii mai rele, e de incurajat motivatia de a urca pe munte, in locul traditionalelor gratare de sub telecabina.
Traseul e un pic mai prost decat mi-l aminteam, pentru ca poteca s-a cam rupt sub picioarele armatelor de amatori de trasee, dar dupa 1h40 am ajuns la cabana Caraiman.

De acolo, am inceput sa inaintam mai greu, caci vantul de pe platou era extrem de puternic, si o ceata groasa nu ne permitea sa vedem la 3m in fata. Am ajuns cu mainile inghetate la vf Omu, unde am poposit la un pranz binevenit si am tulit-o (adica am mers repede din motive de frig) catre Bran, prin varful Scara.

Coborarea catre Bran a fost o revelatie: nu ma asteptam ca pe partea aceasta a Bucegiului, peisajul sa fie atat de diferit si atat de frumos. Stancile albe sunt imbratisate de multa verdeata, gratie izvoarelor permanente si limpezi care curg pe aici. Vegetatia e bogata si proaspata, culorile se amornizeaza perfect intre ele.
Coborarea e insa foarte lunga, si nu prea placute pentru genunchi. Ajungem mai jos de Salvamont Bran si ne hotaram sa ne intoarcem in Busteni. Pe unde? Pe sus, normal :)
Asa ca dupa ce am facut o urcare pana la vf Omu si apoi o coborare pana la Bran, vom mai face o urcare la Omu si o coborare la Busteni. Yupiiii.

Numai ca urcarea pe Valea Gaura nu a mai fost asa de amuzanta. Am fost incoltiti si de un trib de 6 caini agresivi, de la o stana, sub privirile impasibile ale ciobanului. Partea proasta e ca pe fiecare vale, exista o stana: am mai prins una weekendul acesta si pe Valea Cerbului si acum 2 weekenduri si pe traseul care duce la Vf. Scara, pe la lacul Tiganusi. Sincer, nu inteleg cum au voie sute de oi sa pasca intr-un parc national, unde flora este protejata. Si nu inteleg de ce mereu stanile si turmele de oi zac fix in traseul turistic. Parca ciobanii au o placere sadica de a-i vedea pe turisti incoltiti.
Trebuie sa recunosc ca aceasta urcare pe Valea Gaura mi s-a parut lunga, in special datorita drumului interminabil prin padure pana la ea. Am urcat, ca doar asa ne propusesem de demult. Si in timp ce urcam, realizam ca va fi foarte greu la maraton 7500. Pas dupa pas, incepeam sa inteleg ca vom urca de cel putin doua ori mai mult la concurs si ca efortul va fi urias.

Cu aceste ganduri, am ajuns la vf. Omu, cam lihniti de foame si visand la o Cola rece. Ne-am indeplinit fanteziile culinare si am inceput sa coboram pe valea Cerbului, ca sa ajungem, intr-un final ploios (defapt torential) in Busteni.

Ce va fi, va fi...