Muntii Rodnei vazuti de sus: ziua 1

Muntii Rodnei au fost mereu o destinatie wanna-do, must-do si in cele din urma am gasit timpul necesar pentru a face lungul drum Bucuresti-Borsa si a mai avea si 2 zile dedicate muntelui. Toata ziua de sambata am petrecut-o pe drum(aici poti vedea ce am vizitat) dar duminica aveam sa ne "razbunam" si sa urcam pe munte.



Cum ne-am trezit mai tarziu decat estimasem (in Borsa aerul tare te face sa dormi foarte bine, iar noi eram deja un pic obositi de pe drum), am zis sa urcam macar pana intr-o sa, deasupra Cascadei Cailor, pentru a vedea cum se prezinta peisajul. Zis si facut, am plecat intre 10-11 a.m pe traseul marcat cu triunghi rosu.



Borsa de dimineata





Ei bine, acest marcaj era foarte vizibil atunci cand drumul forestier era evident si lipsea cu desavarsire atunci cand aveai nevoie de el. La rau, am pierdut marcajul si am urmat drumul care ne ducea la cariera de piatra. Acolo nici urma de traseu. Ne-am intors la ultimul triunghi rosu si M., care mai fusese vara pe aici, a zis ca se poate urca si direct pe albia raului, peste bolovanii pe care se revarsa apa ce venea de mai sus, de la cascada destinatie.

Cannyoning

Asadar, am facut si un pic de canyoning, ca sa nu ne plictisim cu vreun traseu obisnuit, pe poteca. Asta pana cand ne-am saturat de bolovani si lemn umed si am decis sa urcam pe albia, pana in padure si sa cautam traseul real, pentru tot poporul. Surpriza a fost ca nu era o simpla poteca, ci ditamai drumul, lin si fara panta mare, care ne-a dus in dreptul mult asteptatei cascade.

La cascada cailor (o poza Eula...)

De la cascada am inceput sa urcam in stanga, pe o panta mai abrupta, pe care M. stia ca trebuie sa fie trasee. Normal pentru acesti munti, marcajele acestora erau sporadice, sterse si uneori inexistente. Cu cat urcam, incepeam sa ne afundam in zapada iar temperatura scadea simtitor.



In sa, era frig de-a binelea, soarele ce stralucea puternic pe cer, fiind doar o pacaleala de-a gerului care se asternuse.











Dupa o bine-meritata pauza de masa si de privit, am decis sa urcam pe creasta.






Stiam inca de atunci, ca nu eram pregatiti, caci nu ne asteptam nicidecum la zapada serioasa de la inaltime si la frigul atat de surprinzator. Pe camerele video pe care le vazusem online, nu aparea petic de zapada, iar in toata tara aveam parte de vreme primavarateca. Am presupus, ca daca nici in Bucegi nu am avut nevoie de coltari, in Rodna situatia va fi aceeasi.






Am inceput sa inaintam catre creasta, urcand catre un varf pe o panta plina de jnepenis incarcat pana la refuz cu zapada.












Destul de greu, destul de frig, destul de tarziu. Ne-am dat seama ca nu are sens sa avem ca scop tocmai creasta, in conditiile date si am facut doar cat ne-a permis echipamentul si timpul. Urma sa recuperam in ziua urmatoare.