Din experienta personala stiu ca nu cel mai muncitor/ dedicat/ motivat candidat are sanse sa devina presedintele unei organizatii, liderul unui grup de oameni, managerul ales al unui proiect.
De cele mai multe ori castigatorul este acel om de lume, prezent la petreceri si evenimente care munceste atat cat sa nu se poata spune ca nu face nimic, dar care e omniprezent in discutii si care ajunge la toate persoanele cu drept de vot. Ajunge...adica vorbeste cu ele, se face prietenos, isi prezinta imaginea creata special pentru alegeri, face promisiuni sau doar aluzii la ce ar putea oferi. De multe ori se aliaza, creaza grupuri de interes in care membrii se sustin si se propulseaza reciproc.
Oamenii care muncesc cu adevarat, care din dedicatie si sinceritate nu se ocupa atat de mult de campania de imagine nici nu stiu cat au de pierdut. Asta pana in momentul in care voturile sunt numarate. O palma neasteptata devine acel rezultat care arata ca majoritatea prefera un conducator care nu s-a spetit in locul unuia mereu pe campul de lupta/ munca si nu in culisele si budoarele asa-zis politice.
Recunosc ca m-am indoit in astfel de cazuri de inteligenta celor care primesc dreptul de a vota. Daca pentru ei primeaza distractia, imaginatia (pentru ca in mintea lor iau nastere vise si fantezii despre viitorul pe care candidatul sociabil il poate cladi, uitand usor prezentul/ trecutul in care candidatul muncitor a adus reale si palpabile imbunatatiri), amicitia (de multe ori una slaba si instabila, caci originile ei sunt visele si parghiile electorale), atunci nu ar fi drept sa se faca o distinctie intre electoratul labil si cel rational?
Si aici intervine democratia: cand esti tanar si faci parte dintr-o grupare studenteasca primesti drept de vot pentru a fi motivat sa calci pragul asociatiei si in anul urmator, ti se acorda increderea ca stii sa alegi candidatul ideal si esti iertat ca alegi prost pentru ca esti tanar si trebuie sa inveti.
Odata ce ai votat insa, nimic nu mai poate fi luat inapoi: decizia unui singur om, votul aruncat la intamplare si pe negandite, in lipsa unei documentari prealabile, schimba iremediabil cursul vietii cel putin a unui om si apoi al intregii comunitati.
Un indemn la reflectie ar fi inutil, povestea aceasta cu alesul si puterea unui singur vot multiplicat la numarul de exponenti ai unei comunitati, repetandu-se an de an, de la cele mai mici grupari pana la cele majore.
Se afișează postările cu eticheta Brigada Diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brigada Diverse. Afișați toate postările
miercuri, 18 noiembrie 2009
luni, 19 octombrie 2009
O alergare, un muzeu si un film
Pentru ca de vreo cateva zile ploua neintrerupt si in Bucuresti si la munte(zapada a refuzat sa ia locul ploii macar in weekend), am luat trista decizie de a ramane in oras sambata si duminica. Ca activitate de weekend as fi putut merge la Maratonul International de la Bucuresti, dar nu simteam nicio motivatie sa alerg pe ploaie si frig, mai ales ca de 2 saptamani nu m-am antrenat mai deloc.
Asa ca am inceput sa browsez printre alte distractii de weekend.
O alergare
Ei bine, am alergat pana la urma "pe ploaie si in frig", pentru ca sambata chiar se cerea sa fac si eu un minim de miscare. O tura si un sfert de lac in Herestrau a fost chiar acest minim necesar. Spre mirarea mea, dis-de-dimineata (adica pe la 8...ca era weekend) parcul era destul de populat de alergatori si mi-am inchipuit ca multi isi faceau incalzirea pentru competitia de duminica. Pe mine nu m-a incalzit cu nimic vederea lor: daca alta data amatorii de antrenamente ma motivau, acum mai ca ma miram de zelul lor. De ce oare toate maratoanele de la noi se tin in octombrie, cand sunt sanse de vreme proasta mult mai ridicate decat in septembrie?
Un muzeu
Ce sa faci cand e vreme urata, in Bucuresti... si nu ma refer la shopping?
Am reusit -dupa vreo 5 ani de invitatii- sa ajung la Vila Minovici. Desi timp de vreo 2 ani am trecut/ stat in trafic zilnic pe langa acest muzeu, niciodata nu am avut suficient elan sa ma duc sa il vizitez. Ma asteptam sa vad inca o casa memoriala, ca multe altele si experienta negativa a unora din Bucuresti (cea mai recenta fiind saracul si neprimitorul Muzeu Enescu) nu ma indemna sa bat la portile acestei case. Iata ca am batut la propriu, duminica dimineata, la usa de lemn masiv a unei vile decorata cu caramida aparenta, cu un puternic aspect englezesc. Daca vecina ei, Vila cu Clopotei, se vede din strada, aceasta cladire e bine pitita de copacii unei gradini aproape luxuriante.
Interiorul acestei case este cu adevarat impresionant: vizitatorul are impresia ca paseste daca nu intr-un alt timp, atunci intr-o alta tara. Proprietarul, Mina Minovici, a fost un pasionat colectionar de antichitati si as putea spune cu mare convingere, ca a avut pe langa puterea financiara necesara acestei pasiuni si bunul gust pentru care merita toata lauda. Stilul general este Tudor, incaperea fiind ornamentata cu barne, tapiterii vechi de cateva secole si tablouri antice. Mobila masiva, semineul, ferestrele sunt toate originale si redau o atmosfera de castel. Biblioteca este foarte valoroasa, nu doar gratie proveninetei de la Castelul Warburg, ci si datorita continutului de carti vechi.
Spre vizitare sunt date doar 3 camere si mica gradina din fata casei.
Un film
Intr-un weekend ploios merge un film lejer. In sfarsit a ajuns si in cinematografele noastre filmul Julie si Julia, povestea unei aproape-scriitoare care isi propuna sa gateasca toate retetele faimoasei Julia Child, femeia care a revolutionat bucataria americana. Filmul este un excelent aperitiv, pentru ca sunt convinsa ca spectatorii au poftit la toate bucatele frantuzesti pe care Julie le prepara si elogia in film. Eu una, sunt mare fan al bucatariei frantuzesti, bogata in continut dar si in imaginatie.
De multe ori nu ma pot abtine sa nu dezbat problema bucatariei romanesti cand ii mai aud pe unii ca o lauda ca fiind bogata sau originala. O simpla vizita in Turcia i-ar lamuri pe multi ca nu noi am inventat ciorba, sarmaua, musacaua si alte bucate traditionale romanesti. Branza "romaneasca" intra in aceeasi categorie a trasului cu ochiul la vecini (sau mai bine zis la casele mai mari): telemeaua si cascavalul numai original romanesti nu sunt! Si macar daca am avea n feluri de branza, dar le numaram pe degete. Din vechi timpuri taranii au mancat mamaliga cu ceapa, boierii bucate poloneze, sau de alta nationalitate dupa trend, iar bucataria romaneasca nu a avut resurse sau imaginatie sa se imbogateasca in mod specific.
Asa ca am inceput sa browsez printre alte distractii de weekend.
O alergare
Ei bine, am alergat pana la urma "pe ploaie si in frig", pentru ca sambata chiar se cerea sa fac si eu un minim de miscare. O tura si un sfert de lac in Herestrau a fost chiar acest minim necesar. Spre mirarea mea, dis-de-dimineata (adica pe la 8...ca era weekend) parcul era destul de populat de alergatori si mi-am inchipuit ca multi isi faceau incalzirea pentru competitia de duminica. Pe mine nu m-a incalzit cu nimic vederea lor: daca alta data amatorii de antrenamente ma motivau, acum mai ca ma miram de zelul lor. De ce oare toate maratoanele de la noi se tin in octombrie, cand sunt sanse de vreme proasta mult mai ridicate decat in septembrie?
Un muzeu
Ce sa faci cand e vreme urata, in Bucuresti... si nu ma refer la shopping?
Am reusit -dupa vreo 5 ani de invitatii- sa ajung la Vila Minovici. Desi timp de vreo 2 ani am trecut/ stat in trafic zilnic pe langa acest muzeu, niciodata nu am avut suficient elan sa ma duc sa il vizitez. Ma asteptam sa vad inca o casa memoriala, ca multe altele si experienta negativa a unora din Bucuresti (cea mai recenta fiind saracul si neprimitorul Muzeu Enescu) nu ma indemna sa bat la portile acestei case. Iata ca am batut la propriu, duminica dimineata, la usa de lemn masiv a unei vile decorata cu caramida aparenta, cu un puternic aspect englezesc. Daca vecina ei, Vila cu Clopotei, se vede din strada, aceasta cladire e bine pitita de copacii unei gradini aproape luxuriante.
Interiorul acestei case este cu adevarat impresionant: vizitatorul are impresia ca paseste daca nu intr-un alt timp, atunci intr-o alta tara. Proprietarul, Mina Minovici, a fost un pasionat colectionar de antichitati si as putea spune cu mare convingere, ca a avut pe langa puterea financiara necesara acestei pasiuni si bunul gust pentru care merita toata lauda. Stilul general este Tudor, incaperea fiind ornamentata cu barne, tapiterii vechi de cateva secole si tablouri antice. Mobila masiva, semineul, ferestrele sunt toate originale si redau o atmosfera de castel. Biblioteca este foarte valoroasa, nu doar gratie proveninetei de la Castelul Warburg, ci si datorita continutului de carti vechi.
Spre vizitare sunt date doar 3 camere si mica gradina din fata casei.
Un film
Intr-un weekend ploios merge un film lejer. In sfarsit a ajuns si in cinematografele noastre filmul Julie si Julia, povestea unei aproape-scriitoare care isi propuna sa gateasca toate retetele faimoasei Julia Child, femeia care a revolutionat bucataria americana. Filmul este un excelent aperitiv, pentru ca sunt convinsa ca spectatorii au poftit la toate bucatele frantuzesti pe care Julie le prepara si elogia in film. Eu una, sunt mare fan al bucatariei frantuzesti, bogata in continut dar si in imaginatie.
De multe ori nu ma pot abtine sa nu dezbat problema bucatariei romanesti cand ii mai aud pe unii ca o lauda ca fiind bogata sau originala. O simpla vizita in Turcia i-ar lamuri pe multi ca nu noi am inventat ciorba, sarmaua, musacaua si alte bucate traditionale romanesti. Branza "romaneasca" intra in aceeasi categorie a trasului cu ochiul la vecini (sau mai bine zis la casele mai mari): telemeaua si cascavalul numai original romanesti nu sunt! Si macar daca am avea n feluri de branza, dar le numaram pe degete. Din vechi timpuri taranii au mancat mamaliga cu ceapa, boierii bucate poloneze, sau de alta nationalitate dupa trend, iar bucataria romaneasca nu a avut resurse sau imaginatie sa se imbogateasca in mod specific.
vineri, 21 august 2009
Educatia...ieri, azi si maine.
Aveam 14 ani si un mare dubiu: sa urmez un liceu cu profil umanist sau unul cu profil real. Motivele din balanta erau clare: aveam inclinatie spre limbile straine, rezultate foarte bune la olimpiade, dar eram buna si la matematica, ca un elev silitor care muncea sa fie fruntasul clasei.
Decizia am luat-o gratie sfaturilor celor mai in varsta: dintr-un liceu umanist mergi la facultatea de limbi straine...si cam atat. Ca absolvent al unui liceu cu profil real, ai mai multe posibilitati si (citez )"matematica este cheia de bolta a gandirii". Un elev bun la ceea ce americanii numesc "science" (fizica, chimie, bilogie) ajunge si un medic bun, un avocat cu o gandire limpede si structurata si chiar profesor de limbi straine daca aceasta este pasiunea finala. Cel putin asa era pe vremea alor mei, cand din promotia de mate-fizica au iesit specialisti foate buni in diverse domenii.
Zis si facut, am dat admitere la Liceul Emil Racovita (LER), intiparit in memoria colectiva a unor generatii ca Liceul de Exterminare Rapida. Nu era singurul liceu bun din Iasi, pentru ca conform coeficientilor de calcul corespunzatori (adica numarul de olimpici pe cap de elev, numarul de admisi la facultati de renume) mai existau si liceele Negruzzi, Sadoveanu, Informatica, etc care erau la fel de bune si se constituiau in concurentii acerbi ai LER-ului. LER a fost alegerea finala pentru ca acolo multe generatii din familia mea au urmat cursurile liceale si traditia este importanta.
La LER am invatat matematica serios iar fizica am inteles-o de la capat, intr-o abordare logica si palpabila. Cred ca gandirea intr-adevar se modeleaza prin aceste stiinte exacte, care te familiarizeaza cu modele generale si pe baza lor iti dezvolta imaginatia. Profesoara de limba romana, o prezenta eleganta in tinuta si gesturi, ne-a deschis o lume a "esteticului inefabil", in care ne simteam datori sa fim si noi eleganti. Desi eram elevi de real, acest lucru nu ne scutea sa fim foarte buni la acest obiect, pentru ca doamna Trandafir -pe cat era de eleganta pe tocurile sale inalte, in rochii de material fin si in parfum de violete- pe atat era de exigenta si neiertatoare. Absolvise facultatea intr-o generatie cand Calinescu, Zoe Busulenga si alte mari nume ale literaturii romane inca mai predau la Universitatea din Iasi. Si astazi e o placere sa citesc comentariile de atunci.
Aveam teme la orice obiect si la fiecare din ele nu eram iertati fie ca unii erau olimpici nationali la matematica sau fizica, la romana, la biologie sau engleza si se ocupau in principal de performantele lor deosebite. Am muncit in liceu si nu mi-a parut rau vreodata.
Un copil ia ca atare ceea ce i se propune si in functie de structura sa psihologica si morala munceste mai mult sau mai putin, are rezultate bune sau nu.
Dar iata ca si liceul s-a terminat si a venit momentul ca fiecare sa isi aleaga o facultate. De data aceasta, decizia mea avea sa fie personala, in functie de inclinatie, nu de sfaturile celor din jur. Optiunea mea era simpla: calculatoare. Ma gandeam la aceasta pentru ca in timpul liceului urmasem cursurile de retele Cisco (printre primii din tara probabil) si imi placea teribil sa lucrez cu routerele, sa planific un site, etc. La calculatoare existau cursuri de asa ceva, asa ca ma vedeam deja specialista la finalizarea facultatii.
Am ascultat un sfat din exterior totusi: sa merg la Bucuresti.
Inca nu stiu daca am luat decizia cea mai corecta cand m-am inscris la Facultatea de Calculatoare cu predare in limbi straine. Mi se parea excelent ca pot combina calculatoarele cu inclinatia catre engleza si franceza si am fost racolata de insusi rectorul facultatii care ii facea reclama de institutie de renume. In urmatorii ani, insa, am regretat amarnic faptul ca studentii de la FILS erau atat de prost priviti de restul politehnistilor, ca niste rude sarace a celor de la calculatoare. Mi se parea nedrept ca eu, care intrasem cu o nota mare, demna de Calculatoare, Automatica, Telecomunicatii sa fiu asociata cu o categorie de studenti mai prost pregatiti. Adevarul e ca au fost acceptati si unii cu note mai mici, in speta bucuresteni.
Am remarcat ca absolventii de licee bucurestene erau mult mai slabi decat cei din provincie. La ei la liceu tratamentul era mai permisiv, nu era strictetea LER-ului, invatau daca doreau, oricum treceau. Aveau insa un fler teribil si un curaj de a se certa cu profesorii chiar si atunci cand nu aveau dreptate. Se pare ca scolile ne-au invatat lucruri diferite, dar folositoare in viata.
Facultatea a fost o experienta trista din punctul de vedere al cunostintelor acumulate. Ca toti politehnisitii, aveam parte de cursuri majoritar teoretice, de laboratoare demodate, de ore multe de stat la curs ca un spectator la un film prost. Am avut insa sansa de a studia in Portugalia timp de un an si astfel comparatia intre invatamantul romanesc si cel strain a fost bazata pe fapte reale.
Decizia am luat-o gratie sfaturilor celor mai in varsta: dintr-un liceu umanist mergi la facultatea de limbi straine...si cam atat. Ca absolvent al unui liceu cu profil real, ai mai multe posibilitati si (citez )"matematica este cheia de bolta a gandirii". Un elev bun la ceea ce americanii numesc "science" (fizica, chimie, bilogie) ajunge si un medic bun, un avocat cu o gandire limpede si structurata si chiar profesor de limbi straine daca aceasta este pasiunea finala. Cel putin asa era pe vremea alor mei, cand din promotia de mate-fizica au iesit specialisti foate buni in diverse domenii.
Zis si facut, am dat admitere la Liceul Emil Racovita (LER), intiparit in memoria colectiva a unor generatii ca Liceul de Exterminare Rapida. Nu era singurul liceu bun din Iasi, pentru ca conform coeficientilor de calcul corespunzatori (adica numarul de olimpici pe cap de elev, numarul de admisi la facultati de renume) mai existau si liceele Negruzzi, Sadoveanu, Informatica, etc care erau la fel de bune si se constituiau in concurentii acerbi ai LER-ului. LER a fost alegerea finala pentru ca acolo multe generatii din familia mea au urmat cursurile liceale si traditia este importanta.
La LER am invatat matematica serios iar fizica am inteles-o de la capat, intr-o abordare logica si palpabila. Cred ca gandirea intr-adevar se modeleaza prin aceste stiinte exacte, care te familiarizeaza cu modele generale si pe baza lor iti dezvolta imaginatia. Profesoara de limba romana, o prezenta eleganta in tinuta si gesturi, ne-a deschis o lume a "esteticului inefabil", in care ne simteam datori sa fim si noi eleganti. Desi eram elevi de real, acest lucru nu ne scutea sa fim foarte buni la acest obiect, pentru ca doamna Trandafir -pe cat era de eleganta pe tocurile sale inalte, in rochii de material fin si in parfum de violete- pe atat era de exigenta si neiertatoare. Absolvise facultatea intr-o generatie cand Calinescu, Zoe Busulenga si alte mari nume ale literaturii romane inca mai predau la Universitatea din Iasi. Si astazi e o placere sa citesc comentariile de atunci.
Aveam teme la orice obiect si la fiecare din ele nu eram iertati fie ca unii erau olimpici nationali la matematica sau fizica, la romana, la biologie sau engleza si se ocupau in principal de performantele lor deosebite. Am muncit in liceu si nu mi-a parut rau vreodata.
Un copil ia ca atare ceea ce i se propune si in functie de structura sa psihologica si morala munceste mai mult sau mai putin, are rezultate bune sau nu.
Dar iata ca si liceul s-a terminat si a venit momentul ca fiecare sa isi aleaga o facultate. De data aceasta, decizia mea avea sa fie personala, in functie de inclinatie, nu de sfaturile celor din jur. Optiunea mea era simpla: calculatoare. Ma gandeam la aceasta pentru ca in timpul liceului urmasem cursurile de retele Cisco (printre primii din tara probabil) si imi placea teribil sa lucrez cu routerele, sa planific un site, etc. La calculatoare existau cursuri de asa ceva, asa ca ma vedeam deja specialista la finalizarea facultatii.
Am ascultat un sfat din exterior totusi: sa merg la Bucuresti.
Inca nu stiu daca am luat decizia cea mai corecta cand m-am inscris la Facultatea de Calculatoare cu predare in limbi straine. Mi se parea excelent ca pot combina calculatoarele cu inclinatia catre engleza si franceza si am fost racolata de insusi rectorul facultatii care ii facea reclama de institutie de renume. In urmatorii ani, insa, am regretat amarnic faptul ca studentii de la FILS erau atat de prost priviti de restul politehnistilor, ca niste rude sarace a celor de la calculatoare. Mi se parea nedrept ca eu, care intrasem cu o nota mare, demna de Calculatoare, Automatica, Telecomunicatii sa fiu asociata cu o categorie de studenti mai prost pregatiti. Adevarul e ca au fost acceptati si unii cu note mai mici, in speta bucuresteni.
Am remarcat ca absolventii de licee bucurestene erau mult mai slabi decat cei din provincie. La ei la liceu tratamentul era mai permisiv, nu era strictetea LER-ului, invatau daca doreau, oricum treceau. Aveau insa un fler teribil si un curaj de a se certa cu profesorii chiar si atunci cand nu aveau dreptate. Se pare ca scolile ne-au invatat lucruri diferite, dar folositoare in viata.
Facultatea a fost o experienta trista din punctul de vedere al cunostintelor acumulate. Ca toti politehnisitii, aveam parte de cursuri majoritar teoretice, de laboratoare demodate, de ore multe de stat la curs ca un spectator la un film prost. Am avut insa sansa de a studia in Portugalia timp de un an si astfel comparatia intre invatamantul romanesc si cel strain a fost bazata pe fapte reale.
In Portugalia am avut parte de un sistem educational creativ si diversificat din care puteai invata meserie. Teoria se preda in ore de 50 min de 2 ori pe saptamana si se foloseste doar in scopuri practice. La examene nu ai de redat definitii, demonstratii, ci ai de rezolvat probleme punctuale. Faimoasa situatie din bancul cu castraveti nu te-ar fi dus niciunde. Degeaba stii ceva, daca nu raspunzi la intrebarea punctuala nu ti se da niciun punct. In plus, mai toate obiectele au proiecte care valoreaza 40% din punctajul total. Aceste proiecte te pregatesc cu adevarat pentru activitatile pe care le vei desfasura la serviciu. Cand se angajeaza prima data un absolvent portughez stie sa citeasca si sa inteleaga niste taskuri, sa estimeze prioritatile, sa lucreze conform acestora, sa prezinte un proiect la un deadline.
In Romania, pierzi 5 ani sa obtii o diploma, o hartie care nu te ajuta cu mare lucru. Deobicei, studentul se angajeaza din timpul facultatii pentru a castiga experienta pe care scoala nu i-o ofera si profesorii universitari se adapteaza la aceasta tendinta de imputinare a numarului de studenti la ore, neupdatandu-si cursurile, pierzandu-si orice interes si dedicatie pentru educatia tinerilor. Asa se naste un cerc vicios, care pentru a fi rupt are nevoie de un soc puternic si o reforma radicala, care cred eu, nu are sanse sa se realizeze prea curand si fara vreo motivatie economica.
miercuri, 12 august 2009
Redescoperirea romanului romanesc
La inceput au fost taloanele razuibile si tichetele decupate direct din ziar care aduceau premii cititorilor fideli de jurnale. Apoi a urmat explozia contagioasa (ce a cuprins publicatie dupa publicatie) de CD-uri cu filme sau compilatii de melodii, pentru ca in final sa apara un nou trend: cadourile de tip carte la cumpararea ziarului.
Initial gaseai carti cu titluri cvasi-necunoscute, probabil nevandute de librarii, imprimate pe hartie ca de ziar, fara ilustratii. Totusi acestea "se cereau"...si -pentru ca asa e in marketing- acest nou segment de piata, al cititorilor de presa, a fost exploatat. Din ce in ce mai multe ziare au inceput sa insoteasca publicatia cu un cadou de tip carte, ajungandu-se la o concurenta reala (nu prea mai conteaza jurnalul in sine, cititorul cumpara cartea, care e oricum mai ieftina ca varianta vanduta in librarie). Acest fapt a dus la atasarea de carti cu nume tot mai cunoscute, mai aspectuoase (coperti cartonate, hartie de calitate).
Urmarind un talk-show am auzit acuzatiile reprezentatului unui ziar cu nume mare la adresa unui altuia, cu prestigiu asemanator: se vehicula ca acesta isi cumpara cititorii cu cadourile pe care le ofera (romanele saptamanale) si ca e nedemna pozitionarea sa in topul celor mai citite (a se intelege cumparate) jurnale din acest motiv. Nu pot sa nu dau dreptate acestor acuzatii: s-au folosit unelte de marketing pentru a atrage clienti, multe din acestea nu au legatura cu calitatea ziarului ci vizeaza aspecte externe, dar nu pot sa nu agreez aceasta idee de a cumpara ieftin carti interesante.
Eu am avut o placuta surpriza in a descoperi carti si respectiv autori pe care nu m-as fi gandit vreoadata sa le/ii caut. Am aflat ca "Biblioteca pentru toti" scotea carti romanesti foarte bune si ca nu doar scriitorii studiati in scoala au fost talentati, ca avem atat de multa, autohtona si buna beletristica incat merita sa ne ocupam timpul cu ea.
Am descoperit-o pe Cella Serghi, scriitoare sensibila si feminina, ale carei pagini sunt parca rupte de etern evocata realitate romaneasca dar sunt conectate la cea internationala, post-belica.
Am redescoperit pe Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu si acum, la o varsta cand altfel poti aprecia un text, mai ales ca nu e in programa de liceu si nu obligatia te indeamna sa il lecturezi, consider ca e o placere sa ii citim. Am mai dat si de romane care nu m-au pasionat; scriitori slabuti, subiecte clasice, dar si acesti autori sunt ai nostri si trebuie cunoscuti.
Una peste alta, nu cred ca e rau deloc sa se popularizeze scriitorii romani si acest lucru sigur se face comercializand cartile lor la preturi mici si in locatii accesibile oricarui cetatean (corporatist sau muncitor), puse intentionat la vedere pe taraba de ziare sau in statia de metrou.
Initial gaseai carti cu titluri cvasi-necunoscute, probabil nevandute de librarii, imprimate pe hartie ca de ziar, fara ilustratii. Totusi acestea "se cereau"...si -pentru ca asa e in marketing- acest nou segment de piata, al cititorilor de presa, a fost exploatat. Din ce in ce mai multe ziare au inceput sa insoteasca publicatia cu un cadou de tip carte, ajungandu-se la o concurenta reala (nu prea mai conteaza jurnalul in sine, cititorul cumpara cartea, care e oricum mai ieftina ca varianta vanduta in librarie). Acest fapt a dus la atasarea de carti cu nume tot mai cunoscute, mai aspectuoase (coperti cartonate, hartie de calitate).
Urmarind un talk-show am auzit acuzatiile reprezentatului unui ziar cu nume mare la adresa unui altuia, cu prestigiu asemanator: se vehicula ca acesta isi cumpara cititorii cu cadourile pe care le ofera (romanele saptamanale) si ca e nedemna pozitionarea sa in topul celor mai citite (a se intelege cumparate) jurnale din acest motiv. Nu pot sa nu dau dreptate acestor acuzatii: s-au folosit unelte de marketing pentru a atrage clienti, multe din acestea nu au legatura cu calitatea ziarului ci vizeaza aspecte externe, dar nu pot sa nu agreez aceasta idee de a cumpara ieftin carti interesante.
Eu am avut o placuta surpriza in a descoperi carti si respectiv autori pe care nu m-as fi gandit vreoadata sa le/ii caut. Am aflat ca "Biblioteca pentru toti" scotea carti romanesti foarte bune si ca nu doar scriitorii studiati in scoala au fost talentati, ca avem atat de multa, autohtona si buna beletristica incat merita sa ne ocupam timpul cu ea.
Am descoperit-o pe Cella Serghi, scriitoare sensibila si feminina, ale carei pagini sunt parca rupte de etern evocata realitate romaneasca dar sunt conectate la cea internationala, post-belica.
Am redescoperit pe Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu si acum, la o varsta cand altfel poti aprecia un text, mai ales ca nu e in programa de liceu si nu obligatia te indeamna sa il lecturezi, consider ca e o placere sa ii citim. Am mai dat si de romane care nu m-au pasionat; scriitori slabuti, subiecte clasice, dar si acesti autori sunt ai nostri si trebuie cunoscuti.
Una peste alta, nu cred ca e rau deloc sa se popularizeze scriitorii romani si acest lucru sigur se face comercializand cartile lor la preturi mici si in locatii accesibile oricarui cetatean (corporatist sau muncitor), puse intentionat la vedere pe taraba de ziare sau in statia de metrou.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)