Prima evadare: Ceahlau

Dupa o luna de weekenduri petrecute doar in Bucuresti, cu gandul mereu la munte si inciudati de-a dreptul de vremea superba care se anunta saptamana de saptamana in Bucegi, Marius a primit unda verde la trekareala si am programat un weekend in Ceahlau.



Dupa maratonul din Ciucas am fost amandoi nevoiti sa ne schimbam rutina de weekend si nu am mai evadat insetati de miscare in aer liber, ci am petrecut sfarsiturile de saptamana ca majoritatea colegilor si prietenilor nostri: acasa sau prin oras la cinema/ muzee/ parcuri. Concluzia: e obositor sa stai degeaba.
Daca nu ar fi fost entorsa lui Marius si vreo cateva iesiri in strainatate am fi fugit mancand pamantul la munte. Desi alergatul la maratoane e un sport individual, antrenamentul pentru ele nu il vad decat ca fiind o activitate de echipa. Va imaginati ca odata cu accidentarea si supunerea la repaos a partenerului meu de antrenament, nu am mai facut nici eu mare lucru. Ba nu tragea nimeni de mine seara sa plec odata de la serviciu, ca sa alerg in parc, ba nu era prilej de facut ture lungi de urcare la munte si mai era si acel sentiment de vinovatie ca el nu poate alerga si eu o zbughesc fara griji la alergari. Si astfel a trecut o saptamana pe nesimtite, a doua pe tusha, a treia cu nerabdare, a patra cu frustrare.

Asa ca am pornit de vineri dimineata la drumul lung care duce la Ceahlau.Vremea a tinut cu noi si am avut parte de cateva zile insorite, probabil ultimele de vara pe anul acesta.



Ceahlau a fost transformat in parc natural si oarecum amenajat, in sensul ca din loc in loc gasesti placute informative, barne de lemn care faciliteaza urcarea, marcaj nou si...extraordinar de multi turisti.
Chiar dis-de-dimineata grupuri maricele de copii sau familii pe care se citea ca sportul nu e o ocupatie, urcau pe cararile bine batute catre cabana Dochia, schit sau varful Toaca.



Nu sunt multe optiuni pentru a ajunge la aceste situri turistice si din pacate cele 2-3 trasee sunt pline de gunoaiele lasate in urma de turistii multi si prost educati. Pe de o parte e vina lor, pe de alta cred ca administratia parcului (care percepe o taxa pentru fiecare vizitator) ar trebui ia in considerare amplasarea din loc in loc a unor cosuri de gunoi, care acum lipsesc cu desavarsire.
Poate suna ciudat aceasta asteptare de a vedea cosuri pe munte, dar Ceahlau arata acum mai mult a parc in panta decat a masiv, iar distanta traseelor nu e asa de lunga si nici asa de abrupta astfel incat sa descurajeze pantofarii si oamenii statici de fel, obisnuiti  doar cu facilitatile din "civilizatie".

Am urcat relativ repede pe la cascada Duruitoarea, desi am simtit cu dezamagire ca luna de pauza a anihilat toata forma fizica dobandita in luni de antrenament. E atat de greu sa te aduci intr-o forma buna si atat de repede se pierde. Rasplata urcusului a fost pe langa satisfactia de a fi din nou la munte, lanul de afine care ne astepta in platou. Cu greu m-am dezlipit de palcurile de fructe dulci acrisoare, desi am petrecut in jur de jumatate de ceas mancand cu pofta afine.



La cabana Dochia am gasit ca deobicei aglomeratie si galagie mare asa ca nu am poposit prea mult si am si coborat catre Durau, de data aceasta pe traseul ce trece pe la Cusma Dorobantului si da in Fantanele.

Pe seara ne-am bucurat de o baie in lacul Bicaz, cu apa calda si linistita, sub lumina rosiatica a apusului.

Un maraton cu surprize: Ciucas

M-am bucurat sa vad ca anul acesta s-au organizat primele editii ale unor noi competitii de alergare montana care sunt atat de binevenite pentru cei care au prins microbul de la candva singurul si probabil mult timp inegalabilul Maraton din Piatra Craiului. De la concurs la concurs, numarul participantilor creste vertiginos, in vreme ce timpii vechilor concurenti scad simtitor. Locatiile se diversifica, demonstrand ca Romania are munti numai buni de trail-run, poteci si drumuri gasindu-se pretutindeni.
Imi amintesc cum vara trecuta cautam de zor pe internet competitii montane, cu gandul ca MPC era o singura data pe an, tocmai in toamna, si parca nu ajungea un singur eveniment pentru tot anul. Anul acesta concursurile s-au anuntat in gura mare si astfel ne-am inscris si la prima editie a maratonului din Ciucas. Si nu numai noi, ci am mai convins vreo 2 colegi sa incerce pentru prima data un semimaraton.

Sambata de dimineata ne dam greu dusi din camera comfortabila a pensiunii unde ne cazasem de cu seara: eu ma simt un pic cam obosita dupa o saptamana lunga, iar Marius dimpotriva: e prea relaxat... Ajungem la start cu vreo 10 minute inainte de a se incepe numaratoarea inversa, ne reperam prietenii cu care schimbam cateva vorbe si nici nu avem timp sa simtim emotia ca deodata se porneste intreg plutonul in miscare.
Incep sa alerg usor, pentru ca urmeaza atat de mult...Marius porneste si el intr-un ritm nu prea alert, dar se desprinde curand de mine. Eu aveam sa incep sa alerg cu adevarat abia acolo unde traseul de semi si de maraton se desparteau. Si ce placere e sa alergi prin padurile Ciucasului: panta este lina, solul e acoperit cu frunze, drumul e lat si umbrit...nu mai simtisem asa o placere de a alerga de mult timp.



Marius in prima bucata a maratonului (poza organizatori)

Imediat inainte de punctul de control 2, ma intalnesc cu geamana Cornelia urmarita de 2 oi maratoniste care s-au tinut de noi destul incat sa imi dea idei ca or fi si ele participante aprige, si o ajungem si pe hoinara Elena. Prefer sa nu trag foarte tare de mine, mai ales ca aflu cu dezamagire ca deabia au trecut 12 km si raman la o distanta de cativa metri in spatele fetelor, dar alergand constant, la fel ca si ele.
Din fata incep sa soseasca participantii care parasisera deja PC 2 si am trait cel mai frumos moment al cursei atunci cand l-am vazut pe Marius alergand catre mine. Ne-am facut semn ca suntem OK, am batut tovaraseste palma si ne-am inteles din priviri ca suntem amandoi intr-o forma destul de buna si ca savuram traseul deopotriva.
S-a alergat sustinut pana acum, as putea chiar spune ca pe alocuri nebuneste.


Inainte de primul punct de alimentare (Multumesc organizatorilor pentru poza)

Am inceput si prima urcare mai serioasa, iar la capatul ei aveam sa am o surpriza neplacuta. La un moment dat am zarit tricoul lui Marius, dar nu am vrut sa cred ca el e pana cand nu m-am apropiat mai tare. Ce cauta atat de aproape de mine?! Ce il intarziase?! Alergase foarte bine pana la PC2, era intr-o forma de zile mari, avea echipament nou...
Ei bine, tocmai acel echipament nou cred ca a fost problema, caci se pare ca a calcat stramb in adidasul prea larg si glezna a pocnit ca un vreasc. Avea un bandaj la picior, gratie unui participant care venise pregatit cu asa ceva si 2 bete de imprumut. M-am oprit langa el, dar era suparat si ma tot incuraja sa alerg, sa o iau inainte. Poate, faptul ca mergea, urca, poate insistenta sa, poate tocmai din cauza ca imi placuse traseul pana acum, m-au determinat sa cred ca nu e ceva grav si sa continui cursa.
De multe ori insa aveam sa ma intreb ce mai face si daca ajunsese deja la un punct de unde putea abandona si cere ajutorul unui organizator.
Nestiind nimic de el, am continuat sa ma tin dupa tricoul verde al Corneliei, care acum era ceva mai in fata, dar in raza mea vizuala. Am infulecat rapid niste banane la punctul de alimentare 4 si au venit la fix pentru ca stomacul incepuse sa mi se revolte infometat, dupa ce am binevoit sa ii dau doar vreo 2 geluri.

De aici incepea o portiune unde nu eram protejati de umbra copacilor. Am mentinut ritmul de pana atunci si din vorba in vorba cu un participant de la proba masculin 30++, ajungem sa dam roata pe langa Tigaile Mari. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aceasta urcare mi-a provocat o stare cum nu am simtit pana acum: simteam o greata persistenta, probabil de la dulciurile pe care le mai mancasem pe drum si de la caldura. Incerc sa ignor senzatia, dar cu siguranta nu mai am acelasi randament de pana acum. Cobor precaut. Incet.

Ajung in sfarsit (a parut o eternitate) la noua cabana Ciucas, in constructie, si incepe o lunga si abrupta coborare. Incerc sa dau ce e mai bun, pentru ca stiu ca la capatul ei e Cheia si finalul concursului. Dupa incercarea acestui ultim efort, incepe un drum mai lin prin padure, urmand o banda galbena. Pana aici am ajuns-o si am mers in paralel cu o fata care avea sa iasa locul 2 la categoria 18-29 ani. Probabil ca si-a simtit amenintata pozitia in clasament, ca a tulit-o cu un vizibil efort la vale. Bravo, fata :)! Eu insa nu ma simteam in forma sa o alerg...Am alergat nebuneste in prima jumatate de competitie, am urcat sustinut si am coborat cat de bine am putut, dar acum pur si simplu muschii refuzau impertinent sa se conformeze. Fie, voi merge...

Cu muschii blocati, am facut ultimii 5 km la pas si mi-au parut cei mai lungi din tot concursul. Vin la rand ultimii 3 km, apoi foooarte departe ultimii 2...Intelegeam ca mi se intamplase ce tot auzisem pe la altii: m-am "taiat". Si in sfarsit sunt la ultimul km...un organizator ma anunta ca mai sunt 500 m si se vede deja finishul.

Primul impuls e sa alerg si asta si fac timp de 300 m...dupa care incep sa merg si aud deja melodia de intampinare, asa ca incep sa alerg din nou.

Am trecut finishul si am inceput sa il caut cu privirea pe Marius. Tot traseul ma gandisem ca a coborat si ca ma asteapta si pe mine sa trec linia se sosire. Una din motivatiile mele la sfarsit era tocmai faptul ca ma asteapta.
Nu ma gandeam nicio clipa ca patise ceva grav. Tot intreband in jur am aflat ca a fost dus cu salvarea la Ploiesti...si defapt dupa ce il vazusem pe traseu incepuse maratonul sau: cu ATVul jandarmeriei pana in Cheia, cu ambulanta pana in Ploiesti, o adevarata aventura, ce mai... Toti s-au miscat foarte repede si eficient, ceea ce mi se pare grozav.
Important e ca e OK. Sambata seara in timp ce ceilalti participanti luau parte la premiere, noi ajungeam in Bucuresti multumita unei prietene, cu un maratonist dotat cu gips si "fericit" posesor al unei entorse de toata frumusetea.

Seara m-a sunat vecinelul maratonist semimaratonistul care a iesit pe locul 3 la categoria 18-29 ani, Petre (botezat inexplicabil dar amuzant, Ferekes la sfarsitul concursului), sa imi dea vestea surprinzatoare ca am iesit pe locul 3 la categaria feminin 18-29 ani. M-am bucurat ca era prima data cand eram pe podium si... totodata nu eram! Si stiu ca tocmai lui Marius ii datorez recunostinta pentru ca atunci cand m-a intalnit pe traseu, accidentat fiind, nu m-a tinut din alergat si m-a incurajat sa trec peste orice obstacol.

Am terminat in 5h:37min. Acest timp si clasarea au fost o prima surpriza. Apoi a mai fost traseul numai bun de alergat din Ciucas, bine semnalizat si intesat cu apa. Alta surpriza, nu la fel de placuta, a fost accidentarea lui Marius, urmata de vizita neprevazuta dar cu final placut pe care am facut-o la Ploiesti la casa unor tovarase de tura si intr-un final seara linistita in Bucurestiul torid, dupa o dimineata alerta in Cheia.

Carpe Diem versus Maraton 7500

E duminica dupa-amiaza si rucsacii nostri de tura lunga zac nemiscati pe holul de la intrare. Au ramas acolo de cateva ore bune, de cand ne-am intors din aventura acestui weekend. Zapuseala de afara, atat de specifica Bucurestiului estival, ne tine in casa, unde miroase a pepene verde- bine copt. Dimineata eram inca la Pestera si luam parte la festivitatea de premiere a Maratonului 7500.

De Maraton 7500 am auzit prima data de la M. Ca deobicei, a fost ideea lui sa participam la inca o competitie inedita, cu caracter montan. Ideea de a merge 90++ km si mai ales de a urca 7500 m diferenta de nivel nu m-a atras din primul moment. Daca stau bine sa ma gandesc nici din al doilea, nici din al treilea.
Dar pentru ca niciodata nu strica sa incerci ceva nou, oricat de nebunesc suna, am zis "da" acestei noi provocari.

Bucegii ne-au placut mereu si acolo ne-am petrecut mai toate weekendurile in ultimii ani, asa ca ne simtim ca acasa in acesti munti. Am facut aici si ture lungi de treking si ture tehnice de catarare, asa ca de data aceasta insasi ideea ca la concurs va trebui sa facem o tura mult mai lunga decat obisnuitele noastre iesiri ne incanta, pentru ca doar in cadrul unei competitii poti gasi motivatia sa faci asa ceva nou si inedit.

Am pornit in acest maraton cu vorbele unui veteran in competitiile montane, care ne-a zis ca orice greseala facuta pe parcursul competitiei se plateste. De multe ori in timpul evenimentului m-am gandit la aceste cuvinte, de cele mai multe ori dupa ce o greseala fusese deja comisa.
Am pornit la acest maraton cu gandul de a-l incerca, de a-l termina si nu de a scoate un timp demn de mandrie. Am plecat fara strategie si in genere, fara asteptari marete. Am inceput si am terminat usori de orice grija si povara.

Desi ne asteptam ca vom merge non-stop, zi si noapte, asa cum facusera multi in anul precedent, aveam sa avem surprize legate de motivatia care te face sa dai ce ai mai bun in tine.

Am inceput oarecum prost, pentru ca am ales sa mergem si nu sa alergam de la Start(Pestera)la Punctul de control 1 (Valea Dorului); stiam ca ne asteapta un traseu prea lung pentru a ne irosi energia din start. Se pare insa ca am fost aproximativ singurii care s-au gandit astfel, pentru ca ceilalti concurenti au luat-o la goana pe scurtatura, pana cand au disparut de sub privirile nostre. Mergand in ritm normal, pe drum, am avut probleme sa gasim marcajul, bine pitit printre tufisuri si am regretat ca nu am alergat dupa pluton, caci ei stiau *acea* scurtatura si traseul pana la cabana Valea Dorului, la care nu mai fusesem vreodata. Am mai avut probleme si atunci cand iar am pierdut marcajul, asemeni altor echipe venite pentru prima data in zona, si eram sa coboram direct la Peles.
Ma asteptam ca organizatorii sa fi avut grija de marcheze prin balize (a se vedea exemplul superior al MPC si Ecomarathon) scurtaturile si portiunile de traseu neclare, decat sa le mentioneze ambiguu prin referiri de genul "la bradul X de langa drum, faceti stanga". Astfel s-ar fi evitat ratacirea frustranta a mai multor echipe aflate pentru prima oara la ultramaraton.

La urcare spre Piatra Mare am inceput sa ajungem din urma echipele care au gonit de la start. Din numarul 9, cat aveam la Valea Dorului, ajunsesem la 7 la Piatra Mare, fara efort. Coborarea pe Jepii Mari s-a scurs rapid, aducandu-ne in fata unei noi urcari, prima mai interesanta din punctul nostru de vedere.
Am inceput sa urcam pe Jepii Mici relativ lent, pentru ca M. nu reactiona bine la caldura inabusitoare a acelei zile. Dar eu nu puteam merge incet, simteam ca obosesc astfel. Asa ca am trecut in fata sa si am marit ritmul echipei. Am ajuns la Caraiman in 1h35, fara vreo sfortare, iar la Babele am aflat ca eram a 4-a echipa.

Vestea acesta ne-a bucurat si am pornit rapid, desi ploua, catre Pestera, unde era tabara de baza. Pentru ca ne-am cazat la hotel si nu la cort, ne-a luat ceva si drumul dus-intors pana in camera, la care se adauga timpul de preparare a pastelor, statul in camera pentru ca afara ploua torential..si asa am petrecut 1h stand pe loc.

Am urcat insa repede catre vf. Omu, unde aveam sa aflam ca inca suntem a 4-a echipa (mult inaintea echipei a 5-a, care am vazut ca erau slabi la urcare), la 2h acum fata de locul 3. Acest timp s-ar fi putut recupera pe traseu, dar aveam noi oare asemenea motivatie?

Coboram pe Valea Cerbului, cand M. mi-a spus ca el s-a plictisit deja. Prima reactie a fost de uimire, caci nu ma asteptam la asa ceva. Credeam ca aveam sa luptam, sa scoatem un timp bun, dar mergand, mi-am dat seama ca si mie imi lipseste o motivatie palpabila de a alerga ca un om in fond disperat la acest concurs. Pur si simplu nu ma vedeam descriind cu lacrimi de sange traseul. Nu vedeam rostul de a alerga la vale, rupandu-mi genunchii pe bolovanisul din Bucegi. Asa ca am continuat sa coboram in ritm normal, de mars, catre Gura Diham.
Un alt minus mi s-a parut aceasta pozitionare a posturilor de control. Daca e maraton in Bucegi, ma astept sa vad cat mai mult platou, cat mai multa vale alpina, nu tabara de grataragii de pe marginea asfaltului, nu padure pana la refuz, nu sa iau toate stanile la rand. Traseul a fost oribil din acest punct de vedere si acesta a fost unul dintre motivele pentru care la Gura Diham, i-am zis si eu lui M. ca m-am plictisit si ca nu aveam de gand sa ma arunc cu capul in fata la o goana nebuna de o noapte prin Bucegi.

Asa ca, linistiti, am aruncat o intrebare la Poiana Izvoarelor si intamplarea a facut sa gasim o camera, la ora 21:40. Am adormit, nu cu stresul de a ma trezi imediat, gata sa incepem sa concuram, ci cu gandul sincer de a gusta cu placere traseul, de a considera acest concurs ca o tura compusa din 2 zile. Nu eram obositi, doar extrem de plictisiti si dezamagiti de traseul care parea conceput cu un creion deasupra unei harti, decat ca urmare a unei incercari umane de a-l bate la picior, trecand prin multele locuri frumoase pe care Bucegiul le are.

La ora 7 a.m, adica dupa un somn absolut normal si lipsit de griji, am pornit catre Omu. Am facut 3h, prin vf. Bucsoiu.
Desigur, alte echipe au gonit nebuneste prin noapte,intreacandu-se si intrecandu-ne, manate de iluzia unui loc mai bun. Le felicit pentru ambitie si pentru ca au gasit motivatie in ceva din care, pentru mine, nici stors cu putere nu iesea nimic.

De la vf. Omu am pornit pe Ciubotea, una din cele mai urate coborari incercate vreodata, din cauza diferentei mari de nivel si a bolovanisului abundent. Am facut cam 2h30 pana la Salvamont Bran, unde am mancat niste paste reci si serbede si am tulit-o la deal.
Am urcat bine si ultima bucata pana la vf. Omu, unde in acelasi spirit de "carpe diem" am luat cina, de data aceasta calda si binevenita. Cred ca traseul pe Valea Gaura ar fi fost mai acceptabil la coborare decat cel de pe Ciubotea.

A urmat ultima coborare, de 4h15, pana la Pestera. Cum ne obisnuisem deja, traseul ne-a aruncat pe o vale terminatoare de genunchi, pana la o turma de oi pazita de un caine plin de verva, langa care se afla cortul organizatorilor. Am marcat penultimul punct de control si am pornit mai departe, printre alte 2 stani+ un ultim punct de control catre Padina. Urata alegere pentru traseu.

Dupa ~30 h de mers continuu, ~9 ore de somn in timpul concursului, 1h de pauza, 30 min++ de ratacire, concursul s-a incheiat. Per total, timpul final nu impresioneaza cu nimic, dar stiu ca nu am tras niciun pic si ca tot ce am facut a fost ramanem in zona de comfort fizic si psihic. De la traseu ma asteptam la altceva, poate si de la noi ar fi trebuit sa fi vrut mai mult, dar sincer stand acum si gandindu-ma inapoi, nu vad niciun rost pentru a fi luat alta decizie decat cea de a ne bucura de traseu, asa cum a fost ales el.

Am terminat pe locul 5 la categoria Elite mixt.

Asa cum acest concurs noua nu ne-a trezit macar o scantee de motivatie, stiu cu siguranta ca multora le-a placut ideea si s-au luptat pentru o pozitie mai buna in clasament (fie pe podium, fie in afara sa), cu pretul neglijarii comfortului minim si apoi arborandu-si eforturile insangerate ca un stindard. E o chestiune de gust...e o dependinta de stilul fiecaruia de a aborda muntele si de asteptarile legate de competitii.

O tura lunga, sa ne-ajunga...

Povestirea de azi e despre cum am ajuns intr-o zi de vara, sa facem o tura de 3000 m diferenta nivel, pe ruta Busteni-vf.Omu-Bran-vf.Omu-Busteni.

De vreo luna incoace incercam sa pornim intr-o tura pe o parte a Bucegiului neglijata pana acum: vaile spre Bran. De fiecare data factorul timp (daca vrei sa ajungi pe lumina inapoi jos,in Busteni, trebuie sa pornesti inainte de 8 a.m la drum)sau vreme (am prins si cod galben de canicula si de ploaie in ultimele saptamani)nu ne lasau decat optiunea de a face o tura mai obisnuita, pe vaile clasice care dau la Omu.
Mai e mai putin de o saptamana pana la Maraton 7500, asa ca ar fi o greseala sa facem un efort mai mare decat deobicei in ajun de eveniment. Dar e o vreme atat de buna pe munte: nu ploua, nu e soare si nu suntem noi chititi pe maraton, asa ca nu ne putem abtine sa nu pornim in tura noastra lunga, care e cam asa:

La ora 7:30 a.m iesim din pensiune, sub privirile mirate ale receptionerei buimace de somn. Pe Valea Prahovei, turistul e de un sigur fel: lenes de pensiune, insemnand genul care-si petrece weekendurile gurmand, facand gratare pana tarziu, in umbra muntelui, pentru ca a doua zi sa doarma pana la amiaza, cand se arunca in masina care il duce in orasul in care urmeaza sa sada pe scaunul masinii, metroului, biroului unde munceste, terasei unde isi petrece timpul liber. Am inteles de mult timp surprinderea sincera a celor ce tin pensiuni la munte: pentru ei nu exista decat tipul de client amintit mai sus, oamenii care mai obsinuiesc sa bata muntii, fiind in viziunea lor studenti care nu au gustat inca din lenea moale a vietii de "om al muncii", de "om de familie". I-am inteles pe ei, dar noi o tinem pe a noastra.

Pana sa incepem urcarea pe Jepii Mici, un bustenean rotund si care se va dovedi sfatos, ne sare in cale, oferindu-ne oportunitatea de a ne duce cu taxiul la Pestera, care e -dupa cunostintele sale experte, de om trait o viata la poalele unui masiv atat de falnic- departe. Si cum noi, echipati complet din cap pana in picioare, parem a fi mai pantofari decat domnia sa, ne zice ca pe Jepi vom face 4 h pana la Babele.
Pe Jepi am fost de atatea ori ca ni s-a urat de acest traseu. Stim prea bine cat facem (si e cel putin jumatate din cat indruga el), dar avem placerea sa ne dam mirati de asa traseu "lung" si ii uram la revedere, desigur in mod politicos, pentru ca ignoranta nu are de-a face cu reaua intentie.

Amuzati de gogosile taximetrstului bastinas, care nu a urcat vreodata pe Jepi, pornim urcarea, in ritm alert, pentru ca ne simtim odihniti. Pe traseu, chiar la ora 8:00 am intalnit grupuri de turisti si sincer ma bucura acest fapt. Desi echipamentul lor care se rezuma la adidasi si bete rupte din padure, nu ii facea pregatiti de conditii mai rele, e de incurajat motivatia de a urca pe munte, in locul traditionalelor gratare de sub telecabina.
Traseul e un pic mai prost decat mi-l aminteam, pentru ca poteca s-a cam rupt sub picioarele armatelor de amatori de trasee, dar dupa 1h40 am ajuns la cabana Caraiman.

De acolo, am inceput sa inaintam mai greu, caci vantul de pe platou era extrem de puternic, si o ceata groasa nu ne permitea sa vedem la 3m in fata. Am ajuns cu mainile inghetate la vf Omu, unde am poposit la un pranz binevenit si am tulit-o (adica am mers repede din motive de frig) catre Bran, prin varful Scara.

Coborarea catre Bran a fost o revelatie: nu ma asteptam ca pe partea aceasta a Bucegiului, peisajul sa fie atat de diferit si atat de frumos. Stancile albe sunt imbratisate de multa verdeata, gratie izvoarelor permanente si limpezi care curg pe aici. Vegetatia e bogata si proaspata, culorile se amornizeaza perfect intre ele.
Coborarea e insa foarte lunga, si nu prea placute pentru genunchi. Ajungem mai jos de Salvamont Bran si ne hotaram sa ne intoarcem in Busteni. Pe unde? Pe sus, normal :)
Asa ca dupa ce am facut o urcare pana la vf Omu si apoi o coborare pana la Bran, vom mai face o urcare la Omu si o coborare la Busteni. Yupiiii.

Numai ca urcarea pe Valea Gaura nu a mai fost asa de amuzanta. Am fost incoltiti si de un trib de 6 caini agresivi, de la o stana, sub privirile impasibile ale ciobanului. Partea proasta e ca pe fiecare vale, exista o stana: am mai prins una weekendul acesta si pe Valea Cerbului si acum 2 weekenduri si pe traseul care duce la Vf. Scara, pe la lacul Tiganusi. Sincer, nu inteleg cum au voie sute de oi sa pasca intr-un parc national, unde flora este protejata. Si nu inteleg de ce mereu stanile si turmele de oi zac fix in traseul turistic. Parca ciobanii au o placere sadica de a-i vedea pe turisti incoltiti.
Trebuie sa recunosc ca aceasta urcare pe Valea Gaura mi s-a parut lunga, in special datorita drumului interminabil prin padure pana la ea. Am urcat, ca doar asa ne propusesem de demult. Si in timp ce urcam, realizam ca va fi foarte greu la maraton 7500. Pas dupa pas, incepeam sa inteleg ca vom urca de cel putin doua ori mai mult la concurs si ca efortul va fi urias.

Cu aceste ganduri, am ajuns la vf. Omu, cam lihniti de foame si visand la o Cola rece. Ne-am indeplinit fanteziile culinare si am inceput sa coboram pe valea Cerbului, ca sa ajungem, intr-un final ploios (defapt torential) in Busteni.

Ce va fi, va fi...

Bucegi, Bucegi

Nici nu ne-am uitat pe prognoza meteo cand ne-am luat biletele de tren pentru weekend. Ce mai conta daca ploua, daca era arsita, cand noi nu mai fusesem la munte de 3 weekenduri? Pentru noi statul in oras e un fel de pedeapsa, o metoda de a face weekendul sa treaca ca si cum nu a fost.

De atatea ori am consultat siteurile meteorologice si vedeam ca se anunta furtuni si tot de atatea ori nu a fost asa. Asa ca sambata dimineata, pe la 8:00 eram in traseul catre Vf. Omu, desi mai sus de padure nu se putea distinge nimic din cauza cetii. Am avut surpriza sa gasim zapada pe vai, asa ca am recalculat ruta initiala si am schimbat Bucsoiul pe Valea Cerbului, pentru ca nu eram echipati corespunzator. Am gasit zapada si pe Cerb, dar se putea ocoli daca urcai un pic mai sus de pe traseu si apoi coborai. Din pacate, era o ceata groasa sa o tai cu cutitul, dar pentru ca M. stie traseele si cu ochii inchisi, nu a fost o problema sa ne intoarcem la firul initial.

Pentru ca avusesem o pauza cam lunga de Bucegi, am zis sa recuperam timpul pierdut mergand de la Omu la Pestera. Traseul era nou pentru amandoi, dar incredibil de frumos. Cu siguranta il vom mai face si alta data.
De la Pestera am zbughit-o in sus pana la Babele. Dupa ce pe Cerb am urcat in viteza, ma cam resimteam la aceasta noua urcare, dar intr-o ora am ajuns la destinatie. La Babele mi-am incalcat principiile si am comandat ceva cald de mancare, pentru ca ma simteam cam sleita si mi-am revenit imediat.

Cu forte proaspete, aveam chef de mai multa plimbare, asa ca am coborat pe Jepii Mari pana in Busteni. Timp total, cu tot cu pauze de masa si odihna: 9h.
Ma gandeam acum de ce nu am mai fost de demult in Bucegi...e frumos si solicitant acolo, trebuia doar sa imi amintesc de cat de mult ne plac muntii astia.

Post Scriptum Maraton Moieciu

Au mai aparut cateva poze de la maraton:



Hop, hop:



Iar M. era deja in fata:



Si preferata mea:

Cei 3 care au speriat Moieciul: Sinziana, Marius si Cata



Poate amintirea care ramane cea mai pregnanta dupa un asemenea eveniment, e cea a clipelor petrecute cu prietenii.

1 mai la Ecomaratonul Moieciu de Sus

De cand a venit primavara, parca scuzele de a nu ma antrena prin alergare se iscau din senin. Fie aveam treaba pana seara tarziu la serviciu, fie se intampla ca vremea sa nu fie cea mai grozava, totul lucra parca in favoarea comoditatii. Am mai apucat din cand in cand sa trec pragul salii pe care o frecventam acum 2 ani si am redescoperit placerea antrenamentelor cardio adevarate, total diferite celor de fatada pe care le-am experimentat in ultima vreme la salile de fite calcate de ziariste obosite, de vedetutze de mahala bucuresteana si instructori cunoscuti prin media, dar nu si in lumea sportiva.

Si iata ca M. vine cu ideea curajoasa sa participam la maratonul de la Moieciu. Vreo 2 saptamani sunt impacata cu ideea ca ma voi inscrie la crosul de doar 14 km, dar ma suna Cornelia, organizatoarea, sa ma anunte ca daca vreau sa achit taxa de maraton (la care ma aruncasem din prima cu cateva luni in urma) ar fi un moment bun sa o fac. Si ca prin vis, ma vad cu ea si iata ca raman inscrisa oficial la cursa de 42 km.

Dupa mai bine de 4h30 de drum infernal de aglomerat, ajungem in ajun de competitie in Moieciu. Cazarea ma prost dispune inca de la sosire si ma culc imbufnata ca nu m-am ocupat mai din timp de aspectul acesta.

Dis-de-dimineata facem rand la start si desi ma bucur sa vad fete cunoscute, nu simt emotia pe care o aveam cu jumatate de an inainte, la MPC, cand venisem bine antrenata si cu speranta ca voi scoate un timp mai bun decat cel de la prima participare. De data aceasta nu sunt conectata la competitie. Ei bine, vreau doar sa particip pentru ca e o ocupatie buna pentru o zi de 1 mai cu vreme buna.

Se da startul si incep sa alerg cu viteza mea de "croaziera", cea care nu imi consuma resursele. Pe langa mine incep sa treaca zeci si zeci de alergatori. In viteza. Fara menajamente. Sunt probabil alergatori la cros, poate maratonisti de asfalt, carora prima bucata de vreo 4km li se pare cunoscuta din competitiile care nu se dau la munte. Chiar daca as vrea, nu pot sa trag mai tare: mi-e cald, am un rucsac maricel si bolborisind cu apa, m-am trezit cu fata la cerceaf, nu am chef de efort brusc...

Incep sa regret ca nu m-am antrenat prin parc macar in ultima luna. Uite ca am ajuns printre ultimii din multimea de concurenti. Si daca particip doar la cros ce are? Nu am venit de acasa cu motivatia de a scoate un timp, nu am pretentii pentru ca ma simt iesita din forma si nu stiu sa ma mint ca pot, asa ca imi propun sa fac macar prima bucla.

Cu obiectivele acestea usor de atins in gand, incep sa ma uit relaxata la ceilalti concurenti. Pe multi ii stiu de la Maratonul Pietrii Craiului: pe cei cu look atletic, cu echipament profesionist sau pe aproape, cu vointa puternica si nerv. Pe unii ii clasific din prima in "asfaltisti": fete cu coada balansand in vant, cercei mari si rotunzi, echipament de bumbac, sticle de jumate de apa tinute in mana, numar de cros. Ma depasesc asfaltistii astia, unul cate unul...pana ajungem la podetul peste rau. De acolo incepe urcarea: asta imi place. Imi scot betele de tura pe care le-am plimbat in alergare usoara pana aici si incep sa imi turez motorul pentru urcarea constanta si fara oprire care imi place atat.

Nu sunt o alergatoare adevarata. Sunt un om care face sport si miscare cu pasiune, dar stiu alergatori in adevaratul sens al cuvantului si nu ma aproprii nici pe departe de vointa si de placerea pe care ei o simt atunci cand alearga. Mie insa imi place la munte. Imi place sa urc, e o activitate care nu e un efort pentru mine si imi place sa ma uit in jur: la padure, la muntii din zare, sa imi gasesc un ritm constant care sa ma tina pana la sfarsit. Incepand de acum incep sa ii depasesc pe ceilalti. Apreciez gestul sportiv al multora de a face loc celui din spate daca simt ca sunt prea inceti. Urc, urc si deja cei ce m-au intrecut pe drumul asfaltat raman in urma. Nu ma opresc la punctele de alimentare din prima tura pentru ca nu simt nevoia. Am apa in spate si profit de ea din cand in cand. Dupa urcare urmeaza o coborare destul de abrupta pentru genunchii mei care mi-au mai facut probleme in trecut, asa ca o iau usurel intai si pentru ca vad ca se poate mai grabesc un pic ritmul. Ajung la capatul primei bucle intr-un timp decent (aprox 1h40) si ma simt bine asa ca ma hotarasc sa continuu.

In bucla 2 si 3 am mai socializat cu ceilalti participanti si asta ajuta mereu ca timpul sa treaca mai usor. Din pacate una din persoanele cu care am ajuns sa discut a fost chiar M. El e deobicei mult inaintea mea. E un alergator adevarat, cu viteza si antrenament in spate, dar din cauza ca il dureau genunchii l-am ajuns pe la sfarsitul buclei 2. Avea sa ajunga cu 10 min dupa mine la finalul maratonului.

Incepand cu bucla numarul 2, nu m-am mai intalnit cu nicio fata pe tot traseul. Am aflat dupa ce am trecut finishul, ca fata dinaintea mea era cu vreo 10 minute in fata doar.

Am terminat maratonul in 6h17, un timp pe care nici nu visam sa il ating la inceput de sezon. Am fost a 5-a la categoria mea, feminin 18-34.

Primele ore de schi. Tips&Tricks

Dupa cateva weekenduri de luat ore de ski, am prins si eu niste notiuni de baza care sper sa nu le uit pana la anul:

- e importanta pozitia aplecata in fata, pe limba bocancului. Cu cat mai joasa aceasta pozitie cu atat mai stabil echilibrul (mai ales in viraje). Pentru aceasta e bine sa imi strang tare claparii.

- pozitia mainilor ajuta obtinerea si mentinerea echilibrului mai sus numit: trebuie sa imi aduc aminte (ca niciodata nu sunt constanta) sa tin mainile indreptate catre varfurile schiurilor

- la virajul in plug trebuie sa imi las greutatea pe piciorul care ajunge in vale in final si sa imi indrept trunchiul in aceeasi directie...Nu catre deal, cum imi dicteaza instinctul, in incercarea de a fugi de panta

- pentru a pleca in viraj in plug piciorul din deal se aseaza oblic inaintea celui din vale

- la derapaj trebuie sa tin schiurile paralele si apropiate pentru a nu-mi pierde stabilitatea si trebuie sa apas doar in vale

- atunci cand dau de gheata nu fac viraje, ci derapez asa cum ma duce panta

Pietrosul Rodnei (Ziua 2)

Ne-am trezit dis-de-dimineata pentru a putea profita de o zi-lumina intreaga, pe munte. Am ales vf. Pietrosu, pentru ca ne asteptam sa fie un traseu ok si pe timp de iarna.

Avand in vedere ca se merge pe un drum aproape forestier pana la statia meteo si apoi mai ramane de urcat doar o caldare pana in varf, nu ne asteptam la un efort prea mare.

Traseul nostru in imagini:

Statia Meteo


Urcand caldarea
Spre varf


Varful

Muntii Rodnei vazuti de sus: ziua 1

Muntii Rodnei au fost mereu o destinatie wanna-do, must-do si in cele din urma am gasit timpul necesar pentru a face lungul drum Bucuresti-Borsa si a mai avea si 2 zile dedicate muntelui. Toata ziua de sambata am petrecut-o pe drum(aici poti vedea ce am vizitat) dar duminica aveam sa ne "razbunam" si sa urcam pe munte.



Cum ne-am trezit mai tarziu decat estimasem (in Borsa aerul tare te face sa dormi foarte bine, iar noi eram deja un pic obositi de pe drum), am zis sa urcam macar pana intr-o sa, deasupra Cascadei Cailor, pentru a vedea cum se prezinta peisajul. Zis si facut, am plecat intre 10-11 a.m pe traseul marcat cu triunghi rosu.



Borsa de dimineata





Ei bine, acest marcaj era foarte vizibil atunci cand drumul forestier era evident si lipsea cu desavarsire atunci cand aveai nevoie de el. La rau, am pierdut marcajul si am urmat drumul care ne ducea la cariera de piatra. Acolo nici urma de traseu. Ne-am intors la ultimul triunghi rosu si M., care mai fusese vara pe aici, a zis ca se poate urca si direct pe albia raului, peste bolovanii pe care se revarsa apa ce venea de mai sus, de la cascada destinatie.

Cannyoning

Asadar, am facut si un pic de canyoning, ca sa nu ne plictisim cu vreun traseu obisnuit, pe poteca. Asta pana cand ne-am saturat de bolovani si lemn umed si am decis sa urcam pe albia, pana in padure si sa cautam traseul real, pentru tot poporul. Surpriza a fost ca nu era o simpla poteca, ci ditamai drumul, lin si fara panta mare, care ne-a dus in dreptul mult asteptatei cascade.

La cascada cailor (o poza Eula...)

De la cascada am inceput sa urcam in stanga, pe o panta mai abrupta, pe care M. stia ca trebuie sa fie trasee. Normal pentru acesti munti, marcajele acestora erau sporadice, sterse si uneori inexistente. Cu cat urcam, incepeam sa ne afundam in zapada iar temperatura scadea simtitor.



In sa, era frig de-a binelea, soarele ce stralucea puternic pe cer, fiind doar o pacaleala de-a gerului care se asternuse.











Dupa o bine-meritata pauza de masa si de privit, am decis sa urcam pe creasta.






Stiam inca de atunci, ca nu eram pregatiti, caci nu ne asteptam nicidecum la zapada serioasa de la inaltime si la frigul atat de surprinzator. Pe camerele video pe care le vazusem online, nu aparea petic de zapada, iar in toata tara aveam parte de vreme primavarateca. Am presupus, ca daca nici in Bucegi nu am avut nevoie de coltari, in Rodna situatia va fi aceeasi.






Am inceput sa inaintam catre creasta, urcand catre un varf pe o panta plina de jnepenis incarcat pana la refuz cu zapada.












Destul de greu, destul de frig, destul de tarziu. Ne-am dat seama ca nu are sens sa avem ca scop tocmai creasta, in conditiile date si am facut doar cat ne-a permis echipamentul si timpul. Urma sa recuperam in ziua urmatoare.

La varful Omu, prin Bucsoiu

Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.



Ne cazam

Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.

Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.

Traseul

Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.

Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.

S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.

Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...

Costila, in departare


Cabana Omu, in zare

Ce sandwich-uri bune am "gatit"!

Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.

Prin zapada...

Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.

Nu mai e mult...


Cabana Omu

Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.




La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...


Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.

Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.