Turist in Romania: Lacul Sf. Ana

Iata ca a sosit si mult asteptata mini-vacanta (sau maxi-weekendul) de 1 Decembrie.

Pentru a profita de cele cateva zile libere am decis sa mergem (in sfarsit!) in Muntii Rodnei. De atatea ori ne propusesem sa ajungem in Maramures, dar mereu un sfarsit de saptamana nu e de ajuns, iar vacantele sunt deobicei rezervate pentru iesirile in afara.

Drumul de la Bucuresti la Borsa e luuuung, asa ca o zi dus si una intors sunt necesare numai pentru calatorie. Am zis ca daca e sa strabatem tara de la un capat la altul, atunci...sa o facem intr-un mod placut, cu opriri pe lungul drum. Desi initial Sighisoara era in plan, am decis ca e mai bine sa poposim la Sf. Ana, loc unde eu personal nu mai fusesem vreodata.

Peisajul ce strajuia drumul pana la lacul de origine vulcanica a fost unul cat se poate de frumos: din Tusnad se urca pe un drum serpuitor si ingust situat intr-o padure care la inceputul lui decembrie parea abia atinsa de toamna. Soseaua este partial refacuta, lucru ce te incurajeaza sa privesti relaxat in jurul tau. Ajunsi in varful dealului, am lasat masina intr-o parcare amenajata in stil "eco" (pavata cu butuci de lemn si blindata de cosuri de gunoi, care sa nu ofere sansa turistului de a arunca mizeriile peste tot, langa care se gasea un loc de picnic foarte dragut, cu mese si banci din butuci mari de copac) si am inceput sa coboram prin padure la vale, catre faimosul lac.

td>

Lacul ni s-a aratat in toata splendoarea sa, linistit intr-o dimineata insorita de toamna.





Am fost impresionata de curatenia acestui parc natural, dar totul si-a gasit explicatia atunci cand am vazut "rangerii" strangand asiduu deseurile turistilor.

Cateva poze:

Muntii Tatra, iarna

In 2008 am participat la tabara de alpinism hivernal organizata de Marian Anghel in muntii Tatra, in Slovacia. In acest masiv se ajunge usor cu masina (o zi pe drum din Bucuresti), cu trenul(1 zi si jumatate) sau cu avionul.

Am plecat intr-o dis-de-dimineata din Bucurestiul cenusiu de iarna pentru a dormi in noaptea respectiva in orasul de la poalele muntelui slovac: Poprad. Un orasel simpatic, curat, totusi industrial si cu multe blocuri care iti aduc aminte de tara pe care ai lasat-o in urma. Sentimentul de familiaritate dispare insa la gara, cand vezi trenuletul ce conecteaza cu frecventa metroului bucurestean statiunile de la poalele masivului.

Ne suim in trenuletul elegant, ne potrivim rucsacii grei si voluminosi (parca cele mai mari bagaje din vagon) pe unde apucam si incepem sa examinam curiosi fizionomiile calatorilor din jur. Un amestec de diferite trasaturi si pigmenti (ba blond spalacit, ba bronz estival in miez de iarna) iti atrag atentia oricat de discret ai dori sa fii. Iti dai seama imediat ca cei din jur nu sunt numai slovaci, ci si turisti straini (europeni sau mai exotici) si incepi sa te integrezi in multitudinea etnica, constient de banalitatea prezentei tale.

Pe geam se desfasoara o suita de peisaje albe imaculate, de statiuni dese cu gari cochete, prin care trenuletul trece repede si eficient.

Intr-una din statiuni coboram si nu ne putem abtine sa vizitam cele cateva magazine de produse montane, mult mai bine aprovizionate decat maghernitele noastre. Vanzatorii draguti si informati, varietatea produselor nu te lasa indiferent si nu iesim fara sa fi cumparat macar o pereche de sosete speciale pentru anotimpul rece, de manusi, sau chiar de bocanci.

Suntem un pic surprinsi ca avem posibilitatea sa urcam o diferenta de nivel considerabila cu un ingenios trenulet cu cremaliera si uimiti de-a binelea constatam ca drumul spre cabana destinatie e o adevarata autostrada alpina: poteca e intretinuta, larga si plina de turisti care practica schi fond, imping carucioare cu copii sau pur si simplu se plimba relaxati, ca de ...e weekend.

Trenuletul cu cremaliera defapt este tras la deal pe un lant de trenul care coboara in acelasi timp:

Urcam binisor pe poteca in jur de 40 de minute si ajungem la cabana. Aici surpriza avea sa ne fie si mai mare, noi (amatori romani de munte) asteptandu-ne la conditii de 1000+ metri. In locul cabanei de beton vedem o cocheta cabana decorata cu lemn, in locul camerelor murdare si neprimitoare de la noi primim camere calde, asternuturi proaspat spalate si calcate si ne este aratat dusul cu apa fierbinte de la etajul nostru.

Sala de mese pastreaza stilul rustic de odinioara, avand agatate pe pereti poze de la inceputul secolului trecut cu vechii cabanieri, o pereche de schiuri vechi de cand lumea, un buchet conservat de flori de colt. In spiritul rustic cabanierul ne serveste cina la lumina unei lampi cu gaz, intr-o atmosfera aproape romantica.

Pe parcursul celor 5 zile cat am stat in Tatra am facut diverse ture catre varfuri locale, escalada pe cascade de gheata si plimbari. Ca turist iti este interzis sa te aventurezi singur iarna pe vai, nemarcate si marcate, insa daca esti insotit de un ghid ai acces la tot. Ce inseamna tot? Pozele redau cel mai bine :)

Trasee alpine

Escalada pe cascade de gheata

Observare fauna

Plimbari...de fotografie

Relaxare si schi:

Plimbare cu telecabina pentru cei mai putin in forma sau mai putin curajosi:

Toate acestea fiind incercate si apreciate, cum altfel sa nu iti doresti sa revii, eventual vara pentru a-ti astampara curiozitatea nou nascuta? In Tatra am revenit de atunci...dar asta e o alta poveste.

Lacul Rosu

Cheile Bicazului vor ramane mereu o amintire a anilor de scoala, cand mergeam adeseori in excursii organizate de invatatoare in cele mai turistice si mai usor accesibile pentru ieseni situri ale Moldovei. Dupa un tur rapid al manastirilor (care pentru un copil incep sa devina plictisitoare dupa a 3-a), dupa "must-see" Cetatea Neamtului, si dupa petrecutul unei nopti intr-o statiune montana gen Durau, urmau Cheile Bicazului spectaculoase nu prin indemanarea pensulei unui mester moldovean de demult, nu prin legenda eroica a vreunui domnitor celebru, ci prin maretia simpla si sobra cu care natura a construit un culoar de apa intre stanci drepte si sterpe.

Un sentiment de mandrie ma cuprindea de fiecare data cand vizitam aceste chei si mai ales atunci cand o faceam pe-a ghidul pentru vreun prieten strain. Aveam impresia ca nicaieri nu gasesti asemenea trufie a naturii, ca numai la noi sunt stanci asa de inalte si inaccesibile...Iar aerul rece mi se parea incredibil de curat...pana cand un camion incarcat cu lemne trecea si imi strica reveria.

Nu mai fusesem in chei de mai bine de 8 ani, cand intamplator cineva a avut ideea sa mergem la Lacul Rosu. Am ramas surprinsa de drumul bun pana acolo, de curand asfaltat, dar si de ceea ce aceasta imbunatatire aducea cu ea: o aglomeratie nemaintalnita de masini si de oameni. Brusc am avut senzatia de Valea Prahovei in weekend: buluceala de oameni ce faceau la pas turul tarabelor cu artizanat, indiferenti la coloanele de masini care ori ca mai ca te atingeau din mers, ori pe care le stergeai trecand pe langa locurile unde erau parcate.

As putea spune ca nici Cheile nu mai sunt ce au fost...dar sunt mai mult decat par la prima impresie.
La Lacul Rosu am avut o surpriza placuta: daca te indepartezi de pontonul unde tot poporul coboara din masina sa admire lacul si mergi la vale prin padure vei observa cu surprindere ca incarcatura tufisurilor de zmeura creste cu distanta. Desi exista un traseu marcat pentru turisti, multi nu se gandesc sa paraseasca pontonul si sa faca putina, foarte putina miscare pe cararea larga si chiar pietruita din padure. Ceea ce e intr-adevar grozav pentru ceilalti, cei care apreciaza natura, miscarea intr-o padure fara gunoaie, cu puncte de informare despre ceea ce poti observa (vegetatia si fauna). Poti merge pe un drum drept si nepopulat 1h-2h, cat sa vezi tot lacul din partea nepoluata si sa te mai si odihnesti activ.

Recomand Lacul Rosu, pe partea opusa pontonului, recomand Cheile Bicazului -dar nu in weekend- si totusi nu recomand nimic pentru ca orice e frumos si accesibil se distruge.