La varful Omu, prin Bucsoiu

Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.



Ne cazam

Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.

Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.

Traseul

Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.

Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.

S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.

Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...

Costila, in departare


Cabana Omu, in zare

Ce sandwich-uri bune am "gatit"!

Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.

Prin zapada...

Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.

Nu mai e mult...


Cabana Omu

Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.




La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...


Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.

Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.