Mari "cofetari" bucuresteni

Exista lucruri care isi obtin statutul prin inovatiile pe care le aduc, altele prin calitatea lor, precum exista lucruri care isi pastreaza standardul prin traditie. Avem o cofetarie in urbea Bucuresti faimoasa de decenii, amintita in scrierile lui Caragiale(si nu numai), localizata in centrul orasului, fancy si cu pretentii pana in zilele noastre. Produsele ei doresc cel mai probabil sa se incadreaza la ultima categorie, altfel nu imi explic de ce inca mai supravietuiesc pana azi.

Am cumparat bomboane de ciocolata de la cofetaria Capsa. Recunosc ca nu e prima data: deobicei le-am luat pentru a le darui, sigla Capsa si pretul piperat fiind un ambalaj bun pentru un cadou. De data aceasta am ajuns insa la o concluzie: nu voi mai arunca bani multi pe atat de putin.
Putin...in ceea ce priveste calitatea. Aceste bomboane facute in laboratorul propriu, vandute la kilogram, arata destul de dragut avand in vedere ca sunt hand-made. As putea spune ca au si inspiratie cand le concep: contin ba zahar caramelizat, ba fistic, ba alune, ba visine in alcool.
Din pacate invelisul lor, ceea ce da numele produsului, -si anume ciocolata- e de o calitate cel mult mediocra. Probabil folosesc ciocolata menajera din comert pentru ca textura, gustul si culoarea nu sunt nimic deosebit. Daca faci "greseala" de a manca un patratel din simpla ciocolata Lindt inainte de o bomboana a faimoasei cofetarii, sigur vei remarca diferenta enorma si teapa pe care tu, consumator roman obisnuit cu ideea ca daca e scump probabil e mai bun, o iei prin alegerea facuta.

Parerea mea...

O alergare, un muzeu si un film

Pentru ca de vreo cateva zile ploua neintrerupt si in Bucuresti si la munte(zapada a refuzat sa ia locul ploii macar in weekend), am luat trista decizie de a ramane in oras sambata si duminica. Ca activitate de weekend as fi putut merge la Maratonul International de la Bucuresti, dar nu simteam nicio motivatie sa alerg pe ploaie si frig, mai ales ca de 2 saptamani nu m-am antrenat mai deloc.
Asa ca am inceput sa browsez printre alte distractii de weekend.

O alergare
Ei bine, am alergat pana la urma "pe ploaie si in frig", pentru ca sambata chiar se cerea sa fac si eu un minim de miscare. O tura si un sfert de lac in Herestrau a fost chiar acest minim necesar. Spre mirarea mea, dis-de-dimineata (adica pe la 8...ca era weekend) parcul era destul de populat de alergatori si mi-am inchipuit ca multi isi faceau incalzirea pentru competitia de duminica. Pe mine nu m-a incalzit cu nimic vederea lor: daca alta data amatorii de antrenamente ma motivau, acum mai ca ma miram de zelul lor. De ce oare toate maratoanele de la noi se tin in octombrie, cand sunt sanse de vreme proasta mult mai ridicate decat in septembrie?

Un muzeu
Ce sa faci cand e vreme urata, in Bucuresti... si nu ma refer la shopping?
Am reusit -dupa vreo 5 ani de invitatii- sa ajung la Vila Minovici. Desi timp de vreo 2 ani am trecut/ stat in trafic zilnic pe langa acest muzeu, niciodata nu am avut suficient elan sa ma duc sa il vizitez. Ma asteptam sa vad inca o casa memoriala, ca multe altele si experienta negativa a unora din Bucuresti (cea mai recenta fiind saracul si neprimitorul Muzeu Enescu) nu ma indemna sa bat la portile acestei case. Iata ca am batut la propriu, duminica dimineata, la usa de lemn masiv a unei vile decorata cu caramida aparenta, cu un puternic aspect englezesc. Daca vecina ei, Vila cu Clopotei, se vede din strada, aceasta cladire e bine pitita de copacii unei gradini aproape luxuriante.
Interiorul acestei case este cu adevarat impresionant: vizitatorul are impresia ca paseste daca nu intr-un alt timp, atunci intr-o alta tara. Proprietarul, Mina Minovici, a fost un pasionat colectionar de antichitati si as putea spune cu mare convingere, ca a avut pe langa puterea financiara necesara acestei pasiuni si bunul gust pentru care merita toata lauda. Stilul general este Tudor, incaperea fiind ornamentata cu barne, tapiterii vechi de cateva secole si tablouri antice. Mobila masiva, semineul, ferestrele sunt toate originale si redau o atmosfera de castel. Biblioteca este foarte valoroasa, nu doar gratie proveninetei de la Castelul Warburg, ci si datorita continutului de carti vechi.
Spre vizitare sunt date doar 3 camere si mica gradina din fata casei.

Un film
Intr-un weekend ploios merge un film lejer. In sfarsit a ajuns si in cinematografele noastre filmul Julie si Julia, povestea unei aproape-scriitoare care isi propuna sa gateasca toate retetele faimoasei Julia Child, femeia care a revolutionat bucataria americana. Filmul este un excelent aperitiv, pentru ca sunt convinsa ca spectatorii au poftit la toate bucatele frantuzesti pe care Julie le prepara si elogia in film. Eu una, sunt mare fan al bucatariei frantuzesti, bogata in continut dar si in imaginatie.
De multe ori nu ma pot abtine sa nu dezbat problema bucatariei romanesti cand ii mai aud pe unii ca o lauda ca fiind bogata sau originala. O simpla vizita in Turcia i-ar lamuri pe multi ca nu noi am inventat ciorba, sarmaua, musacaua si alte bucate traditionale romanesti. Branza "romaneasca" intra in aceeasi categorie a trasului cu ochiul la vecini (sau mai bine zis la casele mai mari): telemeaua si cascavalul numai original romanesti nu sunt! Si macar daca am avea n feluri de branza, dar le numaram pe degete. Din vechi timpuri taranii au mancat mamaliga cu ceapa, boierii bucate poloneze, sau de alta nationalitate dupa trend, iar bucataria romaneasca nu a avut resurse sau imaginatie sa se imbogateasca in mod specific.

Restanta la Dolomiti: Ivano Dibona, traseul de creasta

Unul din ultimele noastre trasee din Alpi a fost ales pentru a impaca dorintele amadurora: nu am facut decat varfuri pe parcursul vacantei noastre, asa ca o creasta intreaga il incanta pe M., iar faptul ca dificultatea traseului nu era prea mare m-a facut sa sustin alegerea sa.

Desi m-am plans de vreo cateva ori ca prefer sa merg pe jos in defavoarea telecabinei/teleschiului, de data aceasta nu aveam scapare. Creasta era data in carticica noastra ca fiind o ruta de 8h. Si ca o razbunare a Zeului Telecabinelor nu am luat una, ci 2 astfel de mijloace de transport: un teleschi modern, din acelea cu copertina transparenta si un asa botezat "tomberon", adica o inedita si cam veche cabina metalica de 2 persoane, care arata fix cum numele sugereaza.

Tomberonul

Refugiul de la inceputul traseului

Traseul debuta cu o scara la care asteptau cuminti mai multi turisti: se pare ca am prins in sfarsit aglomeratia pe care altii o traisera deja pe trasee si pe care noi am fost privilegiati (sau neastamparati ... pentru ca am ales ferrate dificile) sa o ocolim.

Era un frig crancen: in jur de 4 grade, dar ziua se anunta insorita si apropierea constanta de soare avea sa compenseze cu temperaturile scazute.

Priveliste din creasta

Inca de la inceput traseul s-a aratat spectaculos: dupa nici 10 m de ferrata a trebuit sa trecem o punte suspendata peste o rapa adanca.




Via ferrata era proaspat refacuta si asigurarile erau excelente, de multe ori fiind chiar inutila folosirea kitului. L-am purtat insa pe noi, echipati ca niste mineri:

Singurele probleme pe care ni le-a ridicat traseul au fost cele de orientare: fosta via ferrata DiBona a fost dezafectata si inlocuita cu una noua, pe deasupra celei originale. De multe ori insa e mai la indemana si chiar mai logic sa o iei pe cea veche si te pomenesti pe cate o brana infundata de pietris fara vreun cablu de asigurare. Cea veche mai are inca poteca batuta, marcajele vizibile si e foarte usor sa alegi gresit traseul corect. Nu am fost singurii cu aceasta "problema": am tot adunat pe parcursul rutei turisti fara de harta sau fara habar care nu stiau nici ei pe unde sa apuce.

Tura am terminat-o mai repede(in 6h) decat se zicea in carte, desi ne-am straduit sa nu ne grabim facand lungi pauze de masa, de privit si de studiat harta in cautarea traseului.

Maraton Piatra Craiului 2009

Sursa poze: http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Inainte de maraton

Marius si cu mine am inceput sa alergam impreuna in acest an, dupa ce timp indelungat activitatile noastre sportive nu s-au impletit in niciun fel, ba chiar s-au sfidat reciproc. Motivatia a venit dupa participarea la editia MPC din 2008. Atunci am realizat ca forma fizica buna si experienta montana nu sunt suficiente, ci ca defapt o strategie si un antrenament targetat fac diferenta in astfel de competitii. In ciuda planurilor noastre de a face astfel de antrenamente, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Anul dintre 2 editii a trecut repede, cu vreme buna tocmai cand nu ai neaparat chef sa alergi, cu vremea rea care te tine in casa atunci cand parca nu ai stare, cu treburi pe la serviciu tocmai cand ai programat un antrenament, cu vacante si pauze, cu tentatiile seducatoare ale altor sporturi ...si asa iata ca soseste vara 2009.

Intr-un final am inceput turele noastre prin parcul Herestrau, mai scurte la inceput, apoi din ce in ce mai lungi. Desi alergam de vreo 4 ori pe saptamana intre 10 si 18 km, nu ne-am simtit destul de pregatiti. Si aveam dreptate. Peste acest background avea sa planeze si factorul inevitabil: imprevizibilul.

Un alergator spunea:

"Divide the marathon into thirds. Run the first part with your head, the middle part with your personality, and the last part with your heart."

Alearga cu mintea

Ora 9. Ploaie marunta. Lume multa. Agitatie.

Suntem la start si -ca in anul precedent- simtim emotia vibrand in aerul parfumat cu BenGay. Dupa un start fals care s-a propagat rapid in multimea nerabdatoare, incepem in sfarsit sa alergam. Mi-am propus sa alerg cu mintea aici, adica sa nu exagerez pe primii 10 km, ci sa-i fac in ritmul meu normal. Minigrupul format de mine, prietenul Marius si colegul Radu se disperseaza in functie de ritmul fiecaruia. La fantana lui Botorog imi strafulgera gandul ca mai e foarte mult. Asa ca mentin ritmul pentru a avea energie pentru cei 40 km.

Cu toate acestea depasesc destula lume. Ploaia continua nu ma deranjeaza; e cumva placut sa simti racoarea unei dimineti de toamna, iar echipamentul s-a dovedit a fi de incredere si rezista eroic la apa. E o placere sa alergi fara mari sfortari mai ales ca stii ca in fata ta nu sunt multe concurente. In timpul urcarii catre Saua Funduri depasesc usor participantii si ajung cu suflul normal la punctul de control dinainte de saritoare. Dau dreptate in gand celui care spunea sa alergi prima bucata rational, realizez ca ma simt mai bine decat in anul precedent si...gresesc facand o alegere prost gandita.

Alearga cu personalitatea

Ajunsa la punctul de control ma gandesc sa poposesc cateva minute pentru a-mi strange betele si a manca ceva. Un baiat cu care mai vorbisem la urcare imi striga sa nu ma opresc, sa continui, dar personalitatea mea comoda alege sa dea organismului o pauza, desi nu e neaparat necesara. In cele cateva minute au trecut pe langa mine toti cei pe care i-am depasit in urcare si pe care nu mai aveam sa ii mai ajung tot restul traseului. La saritoare se facuse deja o coada lunga cand am ajuns. Se trecea foarte incet pentru ca stanca era alunecoasa. Stand pe loc am inceput sa imi regret decizia, mai ales ca incepusem sa tremur de frig. Dupa ce intr-un tarziu mi-a venit randul, am continuat sa cobor incet, cu precautie, lasand pe cei mai grabiti sa ma depaseasca. Ma gandesc doar ca cel mai important e sa termin acest maraton intreaga.

Cand panta s-a transformat in curba de nivel, am inceput sa alerg. Nu mai vedeam pe nimeni in fata si nici in spate. Sentimentul de singuratate e foarte ciudat: simteam nevoia sa am un coechipier cu care sa vorbesc, asa cum am fost eu pentru Marius anul trecut. Nu e vorba de incurajari, ci de faptul ca motivatia de a alerga a inceput sa se stinga lent. Ploua continuu, apa a patruns in cele din urma prin haine, adidasii baltesc si sunt grei de la noroi. Ajung la Spirlea, beau un pahar de apa si ma hotarasc sa recuperez alergand la vale.

Primii metri de coborare rapida se dovedesc dezastruosi: brusc ma injunghie o durere in picior, acolo unde anul trecut am avut o accidentare urata, care m-a tinut pe banca de rezerva timp de 4 luni. Initial refuz sa cred ca a revenit durerea, imi dau tot felul de motive sa o ignor: poate am calcat stramb, poate ma doare doar un pic, mai ales ca e frig si la temperaturi scazute simt accidentarea cel mai tare. Dar fiecare pas imi aminteste dureros de cele cateva luni de repaos. Durerea creste in intensitate desi eu incerc sa incetinesc ritmul. De nicaieri apare o fata micuta si zglobie care alearga rapid la vale. Ma intrece. Apoi mai apar altele doua, pe care le-am depasit demult...Fiecare pas al meu e durere, iar fiecare depasire e suferinta. Ma doare sfasietor nu doar piciorul ci si orgoliul. Stiu ca pot mai mult si nu imi place sa nu fiu intre primii. Trebuie sa recuperez neaparat si stiu ca alergarea pe drept pana la Plaiul Foii e excelenta pentru acest scop. Cobor incet si atent cat mai am din panta si tintesc catre drumul pietruit. Trec raul, ridic piciorul drept si calc cu putere. Ridic piciorul stang si calc. Nu pot sa imi inabus un geamat de durere. De ce?! Drumul e drept, accidentarea ma doare deobicei doar la coborare! Incerc alt pas. Si apoi inca unul. Durerea radiaza acum in tot piciorul. Ma fortez sa alerg, dar imi e imposibil. Dupa cateva incercari, cedez si aleg sa merg in pas normal. Cu gandul ca sunt printre ultimele, ma intreb daca mai are rost sa continui. Anul trecut mi-am demonstrat ca pot sa termin cursa; ce sens ar mai avea sa fac un timp la fel ca anul trecut?

Alearga cu sufletul

Ma apropii de punctul de control de la Plaiul Foii si imi aduc aminte de cursa de anul trecut, de faptul ca atunci nu ma simteam deloc obosita, dar ca am pastrat un ritm incet pentru a-mi ajuta partenerul de alergat, extenuat, sa termine cursa. Anul trecut nu conta timpul, conta sa terminam amandoi. La aceasta editie am alergat singura, cautand sa imi ating limitele, dar conditiile nu au fost ideale pentru aceasta provocare: ploaia, durerea s-au adunat intr-un amestec veninos care ineca dorinta de a continua. Totusi...

Muncesti ani de zile la perfomantele corpului tau. Inveti, practici, gresesti, repari, perseverezi. Te trezesti dimineata pentru a prinde acel moment mort in care orasul doarme amortit si tu poti practica in liniste miscarea care te face sa te simti bine toata ziua. Stai la serviciu intr-o agitata expectativa, cu gandul ca dupa cele 8 ore de munca te asteapta cativa kilometri in parc. Te culci noaptea tarziu dupa o alergare care iti reda energia furata de o zi de munca. Fiecare weekend devine o Mecca, pentru ca atunci esti liber sa te misti, sa nu depinzi de ore, de programe.

Si atunci cand ajungi aproape de finishul maratonului -care ti-a fost Scop timp de o vara sau poate timp de un an- poti sa iti refuzi demnitatea de a calca linia care te face participant? Sa reduci la inutil un efort indelungat, care chiar daca avea ca destinatie rezultate mai bune, ar fi o greseala.

Cu toate acestea in gand, poposesc putin la Plaiul Foii si ma indrept mergand- pentru ca altfel nu pot- catre urcusul Dianei. Din fericire, accidentarea nu ma doare la urcare asa ca imi permit sa "pompez" la deal, luand avans fata de alti participanti. Stiu ca ma vor depasi la coborare. Oricat de abrupta ar fi aceasta carare, pentru mine e o adevarata placere: pot sa merg din nou repede, pot sa depasesc usor.

Aproape de refugiu, intru in vorba cu Catalin, pe care l-am intalnit la coada de la coborarea saritorii. Anul acesta e si el dezavantajat de o accidentare, asa ca ne gasim un subiect in comun, pe baza caruia sa facem conversatie. Din vorba in vorba nici nu imi dau seama cand incepem sa coboram. Deoarece acum mergem, durerea nu ma inteapa atat de tare. Simplul fapt ca am cu cine vorbi si mai ales ca avem lucruri interesante de povestit ma face sa nu ma concentrez pe suferinta, ci sa inaintez increzatoare. Imi e absolut evident ca Catalin poate mult mai mult si il invit sa ma depaseasca. Cu toate acestea, el s-a resemnat deja cu privire la rezultatul din acest an, si ramane sa ma insoteasca. Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat enorm sa am un coleg de drum.

Nu alerg la vale, pentru ca imi e imposibil: ne intrec destul de multi. Ajunsi la Coltul Chiliilor ne decidem sa alergam pe ultimii si putinii kilometri ramasi. Ma bucur ca pe solul moale, lipsit de pietre si de o inclinatie mare, durerea s-a diminuat. Catalin ma motiveaza intai sa alerg, apoi sa fug mai repede. Imi da sfaturi foarte bune, pe care le voi tine minte pe viitor. Chiar si pe ultimii metri, nu ma lasa balta, ci ramane sa ma incurajeze pe mine si pe cei pe care ii mai intalnim pe drum. Pentru mine aceasta e o intruchipare a fair-play-ului.

Am trecut linia de finish. M-am pierdut in multime. S-a incheiat inca o editie a maratonului. Voua va comunic doar impresiile, cat inca mai sunt vii si puternice.