O zi in Piatra Craiului

Sambata a fost o zi superba petrecuta cu familia in Fagaras, iar duminica nu avea cum sa fie altfel. Asa ca dupa ce am campat mai jos de Balea lac, departe de zgomotul manelistilor si comerciantilor mereu prezenti acolo, am inceput sa planuim ce am putea face in ziua urmatoare. Si pe nesimtite am sarit de la ideea unei noi bucati de creasta fagarasene, la cea de a merge in Piatra Craiului.
Zis si facut, pe la ora 8 a.m duminica de dimineata terminam de strans corturile, am luat micul dejun "inclus" pe o temperatura de 4 grade celsius, si cu greu am inceput sa indesam in bagaje lucrurile pe care le despachetasem in graba cu o seara inainte.
Sa fi fost vreo 10 cand am ajuns in Zarnesti (am mai facut o oprire pe drum) si ziua se anunta mai frumoasa decat precedenta: niciun nor pe cer, soare puternic, ca de vara.





Doritoare de a ne insoti a fost doar mama mea, mereu gata de plimbare. Pentru ca a tinut ritmul nostru sambata in tura pana pe Negoiu, ne-am gandit sa alegem totusi un traseu mai scurt, care sa nu o solicite prea tare.

Asa ca am pornit pe drumeagul care ne-a adus aminte de MPC, deoarece este chiar ultima bucata a maratonului, cea in care Zarnestiul se vede atat de aproape si totusi e atat de greu de atins. Dis-de-dimineata, drumul e chiar frumos si usor de tot.



Dupa vreo doi-trei km, o cotim pe marcajul galben pe Valea Crapatura. Aceasta vale, desi este bine ascunsa in padurea de brazi, e plina de bolovonis si grohotis. La un moment dat devine chiar foarte abrupta (in partea superioara), dar cu ajutorul betelor de tura toata lumea s-a descurcat de minune.



Imediat dupa ce urcarea sfarseste, poteca urca cateva zeci de metri pana la un punct de belvedere, care ofera o perspectiva foarte buna a varfului Piatra Craiului Mica. Cum nu mai fusesem niciodata pe acest varf si acum ne era aratat in toata frumusetea lui, nu am rezistat sa nu dam o tura pana pe el.





Un pic cam populat, de familisti in genere, are cateva lanturi si de acolo se vede foarte bine creasta Craiului. Tocmai aceasta priveliste l-a incurajat pe M. sa exclame ca uitase cat de frumos e Craiul si ca weekendul viitor sigur urma o tura in acesti munti. Cu siguranta el se gandea la catarare, sau macar niste lanturi :)







Cum nu doream sa ii lasam pe baieti sa ne astepte foarte mult in Zarnesti, am plecat catre cabana Curmatura, pentru a cobori pe la Fantana lui Botorog.



La Curmatura privelistea asupra crestei este superba, dar nu poposim foarte mult si coboram pe poteca lina si buna de trail-run (alta data!) catre Gura Raului.

O zi in Fagaras

De mult timp tot incercam sa ajungem in Fagaras, mai ales ca eu nu am ajuns vreodata in acesti munti. Lui Marius ii plac tare mult, pentru ca a facut si ture de zeci de km si mai ales unele frumoase de catarare. Weekendul care tocmai a trecut am zis ca nu se mai poate si e cazul sa mergem macar intr-o plimbare mai usurica in acesti munti. Deoarece M. e inca in recuperare si nu e gata de fapte de vitejie, am invitat familia sa ne insoteasca.
Am plecat din Bucuresti cu noaptea in cap, pentru a ajunge la Balea lac prin Cartisoara (parte a Transfagarasanului despre care auzisem ca ar avea un carosabil mai bun). La Balea era o vreme mohorata, cer noros, care anunta ploaie si destul de frig.



Dar amenintarea ploii nu ne sperie si incepem sa urcam catre prima sa, de unde se vede in zare lacul si cabana Balea. Aici incepe sa ploua serios si ne tragem gecile pe noi, fara a renunta la ideea de face vf. Negoiu, in ciuda picaturilor mari si dese care nu se mai opresc timp de mai bine de 40 de minute.





La un moment dat insa, ploaia inceteaza si privelistea se deschide frumos inaintea noastra. Soarele da intai semne anemice de exsitenta, dar prinde curaj repejor si se arata in toata splendoarea sa. Norii urcati de la Balea, parca plecati in vanatoarea noastra, sunt blocati de muchia muntelui.







Trecand peste o portiune cu cateva lanturi, ajungem pe vf. Laitel, de unde abia acum se vede lacul Caltun.



Nu pare a mai fi mult pana acolo, dar surpriza este ca poteca nu e doar coborare, ci alternante de urcare-coborare, care fac drumul sa para ceva mai lung.






Ajungem la Caltun si ne intindem pe iarba, la soare.



Aici grupul se imparte in doua: cei care doresc sa mearga pe Negoiu si cei care considera ca au facut suficient pentru o zi de sambata care a inceput in Bucuresti, la 5 a.m. Eu si cu Marius plecam bineinteles pe varf, prin Strunga Dracului. Urcam destul de repede pe lanturi, in ciuda faptului ca nu sunt mare fan de astfel de trasee. Ajunsi sus pe varf aveam sa ne intalnim cu un prieten de-a lui Marius, cu care schimba impresii
despre trecute si viitoare ture de catarare in Fagaras.

Drumul lin catre Piatra Mare

Weekendul trecut tocmai ne-am redeschis pofta de iesit la munte, dar e departe momentul in care am putea spune ca ne-am si satisfacut-o. Asta pentru ca M. e inca in recuperare, face fizioterapie de cateva ori pe saptamana si recomandarea medicului este repaos. Dar sa sa stea acasa, linistit, e o provocare mult prea mare si prea greu de realizat mai ales ca am intrat si eu in schema.



Imi e clar ca nu ne putem antrena, dar macar plimbari pe munti cu panta mai domoala am putea incerca sa facem. Cred ca e imposibil sa treci brsuc de la hiperactivitate sportiva (si nu numai) la...nimic.
Asa ca l-am batut timp de o saptamana la cap sa mergem macar in Piatra Mare, intr-o lejera tura de sambata.

Zis si facut, sambata la 8 a.m eram primii la micul dejun, la hotelul din Predeal unde ne cazasem de cu seara. Am pornit apoi pe traseul marcat ce duce mai intai spre cabana Susai, de unde se anuntau "4h" pana pe Piatra Mare. Timpul e nerealist dar probabil impresionant pentru multii turisti de weekend care vin in zona. Imi place ca multi dintre ei nu sunt tocmai tineri si vin in grupuri maricele, echipati de trekking.

Traseul prin aceasta parte ar fi numai bun pentru un maraton de trail run, dar din pacate, am primit restrictie la sport si simtim acest lucru: daca nu alergi o luna, e ca si cum nu ai alergat niciodata.
Dar ne bucuram de faptul ca putem face ceva outdoor, si in ritm ceva mai alert ajungem pe varf, in 2h30.
Sus bate vantul cu putere, e frig si un pic cam mohorat. Se anunta toamna.

Cu pauza impusa de la sport si munte, am observat ceva schimbari:
- femuralilor le-a trebuit doar o luna sa devina flasci => adio urcari pe viteza
- gambele se resimt imediat dupa efort intens (si nu ma refer la alergari de 10 km in parc, ci la mai mult) => recuperare lenta
- corpul nu se mai multumeste cu putin => senzatia de foame vine mai repede, si se potoleste mai greu

Acum ca tot m-am plans, trebuie sa recunosc ca nu sunt cine stie ce deprimata de aceste minusuri, desi am cunostinte care se antreneaza obsesiv pentru o competitie, sau chiar pentru nimic. Nu suntem sportivi, ci amatori de miscare. Avem perioade bune si unele mai proaste, dupa cum ne permite timpul liber sa ne antrenam. E foarte placut insa sa avem un scop si sa facem tot posibilul sa il atingem. Insa avand in vedere ca e vorba de un hobby, suntem constienti ca nu suntem in situatia in care sa neglijam dureri si nevoi elementare. Tot ce facem e din pura placere si ne face un mare bine bruma de miscare pe care o mai facem in ultima vreme.

Prima evadare: Ceahlau

Dupa o luna de weekenduri petrecute doar in Bucuresti, cu gandul mereu la munte si inciudati de-a dreptul de vremea superba care se anunta saptamana de saptamana in Bucegi, Marius a primit unda verde la trekareala si am programat un weekend in Ceahlau.



Dupa maratonul din Ciucas am fost amandoi nevoiti sa ne schimbam rutina de weekend si nu am mai evadat insetati de miscare in aer liber, ci am petrecut sfarsiturile de saptamana ca majoritatea colegilor si prietenilor nostri: acasa sau prin oras la cinema/ muzee/ parcuri. Concluzia: e obositor sa stai degeaba.
Daca nu ar fi fost entorsa lui Marius si vreo cateva iesiri in strainatate am fi fugit mancand pamantul la munte. Desi alergatul la maratoane e un sport individual, antrenamentul pentru ele nu il vad decat ca fiind o activitate de echipa. Va imaginati ca odata cu accidentarea si supunerea la repaos a partenerului meu de antrenament, nu am mai facut nici eu mare lucru. Ba nu tragea nimeni de mine seara sa plec odata de la serviciu, ca sa alerg in parc, ba nu era prilej de facut ture lungi de urcare la munte si mai era si acel sentiment de vinovatie ca el nu poate alerga si eu o zbughesc fara griji la alergari. Si astfel a trecut o saptamana pe nesimtite, a doua pe tusha, a treia cu nerabdare, a patra cu frustrare.

Asa ca am pornit de vineri dimineata la drumul lung care duce la Ceahlau.Vremea a tinut cu noi si am avut parte de cateva zile insorite, probabil ultimele de vara pe anul acesta.



Ceahlau a fost transformat in parc natural si oarecum amenajat, in sensul ca din loc in loc gasesti placute informative, barne de lemn care faciliteaza urcarea, marcaj nou si...extraordinar de multi turisti.
Chiar dis-de-dimineata grupuri maricele de copii sau familii pe care se citea ca sportul nu e o ocupatie, urcau pe cararile bine batute catre cabana Dochia, schit sau varful Toaca.



Nu sunt multe optiuni pentru a ajunge la aceste situri turistice si din pacate cele 2-3 trasee sunt pline de gunoaiele lasate in urma de turistii multi si prost educati. Pe de o parte e vina lor, pe de alta cred ca administratia parcului (care percepe o taxa pentru fiecare vizitator) ar trebui ia in considerare amplasarea din loc in loc a unor cosuri de gunoi, care acum lipsesc cu desavarsire.
Poate suna ciudat aceasta asteptare de a vedea cosuri pe munte, dar Ceahlau arata acum mai mult a parc in panta decat a masiv, iar distanta traseelor nu e asa de lunga si nici asa de abrupta astfel incat sa descurajeze pantofarii si oamenii statici de fel, obisnuiti  doar cu facilitatile din "civilizatie".

Am urcat relativ repede pe la cascada Duruitoarea, desi am simtit cu dezamagire ca luna de pauza a anihilat toata forma fizica dobandita in luni de antrenament. E atat de greu sa te aduci intr-o forma buna si atat de repede se pierde. Rasplata urcusului a fost pe langa satisfactia de a fi din nou la munte, lanul de afine care ne astepta in platou. Cu greu m-am dezlipit de palcurile de fructe dulci acrisoare, desi am petrecut in jur de jumatate de ceas mancand cu pofta afine.



La cabana Dochia am gasit ca deobicei aglomeratie si galagie mare asa ca nu am poposit prea mult si am si coborat catre Durau, de data aceasta pe traseul ce trece pe la Cusma Dorobantului si da in Fantanele.

Pe seara ne-am bucurat de o baie in lacul Bicaz, cu apa calda si linistita, sub lumina rosiatica a apusului.