Dupa maratonul din Ciucas am fost amandoi nevoiti sa ne schimbam rutina de weekend si nu am mai evadat insetati de miscare in aer liber, ci am petrecut sfarsiturile de saptamana ca majoritatea colegilor si prietenilor nostri: acasa sau prin oras la cinema/ muzee/ parcuri. Concluzia: e obositor sa stai degeaba.
Daca nu ar fi fost entorsa lui Marius si vreo cateva iesiri in strainatate am fi fugit mancand pamantul la munte. Desi alergatul la maratoane e un sport individual, antrenamentul pentru ele nu il vad decat ca fiind o activitate de echipa. Va imaginati ca odata cu accidentarea si supunerea la repaos a partenerului meu de antrenament, nu am mai facut nici eu mare lucru. Ba nu tragea nimeni de mine seara sa plec odata de la serviciu, ca sa alerg in parc, ba nu era prilej de facut ture lungi de urcare la munte si mai era si acel sentiment de vinovatie ca el nu poate alerga si eu o zbughesc fara griji la alergari. Si astfel a trecut o saptamana pe nesimtite, a doua pe tusha, a treia cu nerabdare, a patra cu frustrare.
Asa ca am pornit de vineri dimineata la drumul lung care duce la Ceahlau.Vremea a tinut cu noi si am avut parte de cateva zile insorite, probabil ultimele de vara pe anul acesta.
Ceahlau a fost transformat in parc natural si oarecum amenajat, in sensul ca din loc in loc gasesti placute informative, barne de lemn care faciliteaza urcarea, marcaj nou si...extraordinar de multi turisti.
Chiar dis-de-dimineata grupuri maricele de copii sau familii pe care se citea ca sportul nu e o ocupatie, urcau pe cararile bine batute catre cabana Dochia, schit sau varful Toaca.
Nu sunt multe optiuni pentru a ajunge la aceste situri turistice si din pacate cele 2-3 trasee sunt pline de gunoaiele lasate in urma de turistii multi si prost educati. Pe de o parte e vina lor, pe de alta cred ca administratia parcului (care percepe o taxa pentru fiecare vizitator) ar trebui ia in considerare amplasarea din loc in loc a unor cosuri de gunoi, care acum lipsesc cu desavarsire.
Poate suna ciudat aceasta asteptare de a vedea cosuri pe munte, dar Ceahlau arata acum mai mult a parc in panta decat a masiv, iar distanta traseelor nu e asa de lunga si nici asa de abrupta astfel incat sa descurajeze pantofarii si oamenii statici de fel, obisnuiti doar cu facilitatile din "civilizatie".
Am urcat relativ repede pe la cascada Duruitoarea, desi am simtit cu dezamagire ca luna de pauza a anihilat toata forma fizica dobandita in luni de antrenament. E atat de greu sa te aduci intr-o forma buna si atat de repede se pierde. Rasplata urcusului a fost pe langa satisfactia de a fi din nou la munte, lanul de afine care ne astepta in platou. Cu greu m-am dezlipit de palcurile de fructe dulci acrisoare, desi am petrecut in jur de jumatate de ceas mancand cu pofta afine.
La cabana Dochia am gasit ca deobicei aglomeratie si galagie mare asa ca nu am poposit prea mult si am si coborat catre Durau, de data aceasta pe traseul ce trece pe la Cusma Dorobantului si da in Fantanele.
Pe seara ne-am bucurat de o baie in lacul Bicaz, cu apa calda si linistita, sub lumina rosiatica a apusului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.