Drumul lin catre Piatra Mare

Weekendul trecut tocmai ne-am redeschis pofta de iesit la munte, dar e departe momentul in care am putea spune ca ne-am si satisfacut-o. Asta pentru ca M. e inca in recuperare, face fizioterapie de cateva ori pe saptamana si recomandarea medicului este repaos. Dar sa sa stea acasa, linistit, e o provocare mult prea mare si prea greu de realizat mai ales ca am intrat si eu in schema.



Imi e clar ca nu ne putem antrena, dar macar plimbari pe munti cu panta mai domoala am putea incerca sa facem. Cred ca e imposibil sa treci brsuc de la hiperactivitate sportiva (si nu numai) la...nimic.
Asa ca l-am batut timp de o saptamana la cap sa mergem macar in Piatra Mare, intr-o lejera tura de sambata.

Zis si facut, sambata la 8 a.m eram primii la micul dejun, la hotelul din Predeal unde ne cazasem de cu seara. Am pornit apoi pe traseul marcat ce duce mai intai spre cabana Susai, de unde se anuntau "4h" pana pe Piatra Mare. Timpul e nerealist dar probabil impresionant pentru multii turisti de weekend care vin in zona. Imi place ca multi dintre ei nu sunt tocmai tineri si vin in grupuri maricele, echipati de trekking.

Traseul prin aceasta parte ar fi numai bun pentru un maraton de trail run, dar din pacate, am primit restrictie la sport si simtim acest lucru: daca nu alergi o luna, e ca si cum nu ai alergat niciodata.
Dar ne bucuram de faptul ca putem face ceva outdoor, si in ritm ceva mai alert ajungem pe varf, in 2h30.
Sus bate vantul cu putere, e frig si un pic cam mohorat. Se anunta toamna.

Cu pauza impusa de la sport si munte, am observat ceva schimbari:
- femuralilor le-a trebuit doar o luna sa devina flasci => adio urcari pe viteza
- gambele se resimt imediat dupa efort intens (si nu ma refer la alergari de 10 km in parc, ci la mai mult) => recuperare lenta
- corpul nu se mai multumeste cu putin => senzatia de foame vine mai repede, si se potoleste mai greu

Acum ca tot m-am plans, trebuie sa recunosc ca nu sunt cine stie ce deprimata de aceste minusuri, desi am cunostinte care se antreneaza obsesiv pentru o competitie, sau chiar pentru nimic. Nu suntem sportivi, ci amatori de miscare. Avem perioade bune si unele mai proaste, dupa cum ne permite timpul liber sa ne antrenam. E foarte placut insa sa avem un scop si sa facem tot posibilul sa il atingem. Insa avand in vedere ca e vorba de un hobby, suntem constienti ca nu suntem in situatia in care sa neglijam dureri si nevoi elementare. Tot ce facem e din pura placere si ne face un mare bine bruma de miscare pe care o mai facem in ultima vreme.