Un nou an, un nou MPC

De vreo 3 ani a devenit o traditie ca prima sambata din octombrie sa ne-o rezervam Maratonului din Piatra Craiului. Anul acesta insa decizia de a ne inscrie a fost greu de luat, accidentarile lui M. si mai apoi ale mele intorcandu-ne de cateva ori din hotararea luata. Insa in saptamana dinaintea maratonului ne-am gandit ca cea mai buna optiune de petrecere a weekendului tot in Piatra Craiului ar fi, si daca tot suntem acolo, are rost sa ne incercam genunchii si la evenimentul anului.

M-as repeta daca as incepe sa povestesc cum a decurs competitia. Traseul e neschimbat, iar durerile si incercarile psihice/fizice apar in aceleasi puncte. Noutatea vine in numarul foarte mare de participanti, marcajul si amenajarea traseului mult imbunatatite (da, s-a putut si imbunatati chiar daca deja era bine semnalizat si asigurat in punctele mai descoperite) si mai multa(dar bine meritata) mediatizare a evenimentului. Ca deobicei, evenimentul a iesit remarcabil.

Timpul meu(6h23min), desi de aproximativ 2 luni antrenamentul a avut enorm de suferit, a fost mai bun decat anul trecut, dar nu pe masura a cat as fi dorit sa fi scos daca ramaneam "in priza" dupa Ciucas Trail Running. Oricum, nu ma pot declara decat foarte multumita, mai ales ca facand o retrospectiva a celor 3 ani de cand am descoperit acest sport, bilantul iese unul pozitiv.

Prima participare la MPC a fost in 2008 si evenimentul era marketat ca unul select, promovat "viral" intre oamenii de munte. Toti cei care auzeau de 42 km in Crai si mai ales in alergare...se gandeau ca e ceva pe masura zeilor. Insasi inscrierea ca participant era un act de curaj si multi nu indrazneau sa o faca. M. s-a inscris cu sfiala si - desi nu credea ca voi face fata- m-a invitat si pe mine, ca sa nu fie nepoliticos...culmea e ca am zis da!
Pe vremea aceea nu alergam deloc(a se intelege... nici macar 5 km), dar faceam alte sporturi in mod constiincios. Aveam un tonus bun si rezistenta, dar nu puteam fugi mai mult de 20 minute pentru ca psihic nu eram pregatita pentru asa ceva. M., in schimb, era in culmea performantei sale de alergator, scotand timpi foarte buni la semimaratoanele pe asfalt din acel an.

Experienta MPC 2008 insa ne-a demonstrat ca nu e suficient sa alergi bine(Marius a alergat vitejeste primii 20 km si apoi s-a taiat pentru ca nu era obisnuit cu alergatul pe accidentat), si nici nu ajunge sa fii plimbat pe la munte si rezistent (pentru ca eu am mers mai tot timpul la acea prima competitie, in ritm de tura). Trebuia cumva sa le imbini pe amandoua.

Si am mai invatat ceva, insa intr-un mod usturator: alergarea pe munte duce usor la accidentari, mai ales daca pornesti din prima in forta. Astfel, la prima editie mi-am intins incrucisatele, lucru pe care l-am simtit puternic timp de 6 luni dupa incheierea concursului.
Deasupra accidentarii a planat insa sentimentul de mandrie ca am terminat un MPC si dorinta de a reveni in 2009 cu un timp mai bun. E incredibil stimulul psihic pe care il produce un astfel de concurs. In acel an, la acea competitie am descoperit un nou sport, care acum imi e un hobby drag in care investesc timpul liber si care imi e scop atunci cand fac antrenamente "de oras".

Editia din 2009 mi-a demonstrat insa ca nu e de glumit cu accidentarile, chiar si cele vechi...asa ca am ales sa imi menajez tendoanele, savurand insa (ca un fel de observator in miscare) atmosfera concursului.

Deabia 2010 a fost un an mai bun pentru acest sport, gratie maratoanelor care au precedat MPC si pentru care nu m-am pregatit doar fizic ci m-am si documentat.
Eu cred ca exista 2 tipuri de oameni: care au genunchi de fier..si ceilalti. Fiind in categoria a 2-a, oricat m-as fi antrenat, pierdeam mereu la capitolul "instinct de conservare". Cum doctorii nostri stiu sa recomande doar repaos, am inceput sa rascolesc documentatie straina...Si am gasit. Astfel, cu o intindere la colateralul exterior, am putut sa alerg cu durere atenuata gratie unei duble bandajari, solutie care nu mi-ar fi oferit-o niciun specialist!
Privindu-i in editia din 2010 pe participantii pentru prima data la competitie, aruncandu-se febril in alergari la vale, nu m-am putut stapani sa nu ma gandesc la cati vor resimti aceste vitejii dupa ce concursul se va fi incheiat...dar cred ca avem fiecare lectia noastra de invatat. Mie mi-a luat 3 ani, timp in care am constientizat si ce e artroza, fascia plantaris si multe altele. Si acum stiu ca daca nu cumva esti(ai fost) un atlet de meserie, acest sport trebuie luat treptat si ascultand ceea ce corpul tau iti striga.

In ciuda tuturor lucrurilor care cred ca trebuie gandite si puse in balanta atunci cand te dedici unui astfel de sport, exista mereu sentimentele care te scot din monotonia unei vieti obisnuite si a unui sport comun practicat. Chiar daca unuii din noi nu suntem construti pentru o astfel de activitate fizica, e in tot acest sport ceva care nu ne da pace si care ne face sa alergam, sa concuram, sa speram...ca intr-o zi vom fi si mai buni!

Totul a inceput la MPC 2008...si continua.