De vreo 2 saptamani caut de zor un anume produs Nike, care mi-ar fi foarte util la alergarile de toamna si la maratonul Piatra Craiului. E vorba de o pereche de colanti lungi Tech Running DriFit, de care stiu cu siguranta ca sunt perfect potriviti pentru mine.
I-am remarcat la M., care si i-a cumparat acum 1 an jumatate de la Intersport si am si eu varianta capri a acestora si sunt intr-adevar net superiori altor produse similare ale altor producatori.
Asa ca m-am dus la cel mai apropiat Intersport si am inceput sa sap in marfa lor. Am inceput...si am si terminat, pentru ca de la Nike aveau pentru femei niste bumbacuri ieftine (ca pret de productie, nu si de vanzare), niste colanti scurti si tricouri de vara. Asa ca am trecut mai departe si am vizitat magazinele Nike: din Plaza, de la Romana, chiar si cel din Brasov...dar nu mica mi-a fost mirarea cand am dat doar de aceleasi produse cheapest of the series care nu prea aveau legatura cu alergatul si care erau exclusiv de vara.
Am pornit plina de speranta in cautarea colantilor la Decathlon. Daca magazinele Nike m-au dezamagit, Decathlonul romanesc mi s-a parut sub orice critica. L-am vizitat pe cel din Roma si intr-adevar nu am fost impresionata, dar cel din Lille (Franta) a fost o adevarata surpriza pentru ca aveau toate marcile de produse (de la Kalenji la Adidas sau Nike), toate marimile, toate varietatile. Cel romanesc are o strategie de marketing care e departe de a fi inedita: aduc cele mai ieftine produse, chiar si din marca lor. Cineva imi spunea ca pana si preturile acestor produse din gama de acum 2 ani sunt mai mari decat in strainanate.
Am trecut apoi la Harvey's si la Intersportul din Baneasa, care fiind mai mari ma asteptam sa aiba o mai mare varietate. Ei bine, nici aici nu am gasit decat produsele de vara(adica de august..ca toate aveau maneci scurte), sau cele mai proaste produse de toamna-iarna. Pana si la acestea nu aveau decat modelele pentru barbati. Te pomenesti ca alergatul o fi exclusiv pentru ei!
In concluzie, m-am convins ca pentru femei echipamentele sportive din magazine sunt fie inexistente (daca e vorba de sporturi mai inedite decat obisnuitul aerobic), fie cele mai proaste din serie si ca pana nu vand marfa de vara, nu se agita nimeni sa aduca nu noile colectii, ci pe cele vechi de toamna care sigur zac in depozitele lor.
luni, 21 septembrie 2009
luni, 7 septembrie 2009
Alpii Dolomiti: Varful Averau
Desi nu ne simteam neaparat foarte obositi dupa primele zile de facut vie ferrate, am hotarat ca ziua din mijlocul sejurului sa fie una de odihna si refacere. Vremea se anunta neprielnica pentru trasee la inaltime, asa ca decizia noastra era intarita de context. Dar cum sa stam noi locului o zi intreaga? Cortina d'Ampezzo a fost batuta de pasii nostri seara de seara, magazinele de munte bine inspectate, iar muzeele locale de data aceasta parca nu ne faceau cu ochiul. Asa ca am zis sa ne odihnim activ, cum altfel decat facand o via ferrata.
Ferrata aleasa avea sa fie una de un grad mai mic din punct de vedere al dificultatii si mai scurta, pentru ca -in cazul foarte in probabil in care ar fi inceput sa ploua- sa avem posibilitatea sa ne retragem rapid. Averau este numele dat unui varf, unui refugiu de la poalele sale si unei ferrate care urca pana la el.
DolomitiBus ne-a lasat dis-de-dimineata la baza traseului, un sit foarte popular pentru multi turisti deoarece aici se gasea muzeul razboiului dus in munti(cu transee, refugii refacute, etc), punctul de plecare a unui telescaun, restaurant si magazin de suveniruri. Am trecut repede pe langa toate aceste tentatii si am apucat o poteca de pamant ce urca pana la Refugiul Averau. Ascensiunea a fost aproape lina si aproape scurta: numai buna ca exercitiu de dimineata. La Averau ne-am baut indispensabilul espresso lung, ne-am uitat pofticiosi la strudelele cu fructe de padure care ni le programasem ca raspalata dupa coborarea de pe varf (pe moment vreo 2 cornuri pufoase aveau prioritate mai mare) si am pornit in forta catre ferrata ce avea sa ne duca pe varf. Surpriza mare: un grup intreg si cam neexperimentat se desfasurase de-a lungul intregii ferrate (nu foarte lunga de altfel). Am stat o vreme sa ii asteptam sa treaca si apoi am inceput si noi sa urcam. Dupa Lippella si chiar Strobel, aceasta ferrata era banala, doar faptul ca era inca dimineata si vremea mohorata ne facea somn erau singurele probleme tehnice in ascensiunea acesteea.
Poze din ferrata:
Varful era destul de pasnic, pacat de norii care ne blocau privelistea. La crucea care il anunta am gasit clasicul caiet de prezenta, unde alpinistii isi pot trece numele si impresiile.
Ne-am amuzat un pic de comentariile unora si pentru ca vremea nu era grozava ne-am decis sa coboram. Pe ferrata, a inceput sa ploua, dar am ajuns repede jos (in ciuda unui grup de englezoaice sperioase care abia urcau pe traseu) si am intrat la refugiu. Intre timp ploaia s-a intetit iar numarul de turisti adapostiti in micul si cochetul restaurant a crescut simtitor. Cand au inceput sa nu mai incapa, am hotarat ca -indiferent de ploaie- sa pornim la vale. Dupa vreo 10 min ploaia s-a oprit si coborarea noastra a fost cat se poate de placuta. Alpii Dolomiti: Treimiarul si poteca agatata
Dupa ce am fost obligati de circumstantele nefavorabile sa poposim peste noapte la refugiul Giussani, ne-am trezit dis-de-dimineata cu gandul arzator de a face primul nostru varf de peste 3000m: Tofana di Rozes. De la punctul unde parasisem ferrata Lippella teoretic nu mai era mult de urcat, dar citisem in cartea care ne servea drept ghid ca aceasta portiune este cea mai solicitanta d.p.d.v al abilitatilor de catarare.
Ziua precedenta imi daduse o reala incredere in fortele proprii si ajunsese sa imi placa cu adevarat sa merg pe ferrate mai dificile, asa ca am optat sa il insotesc pe M. pe restul de via ferrata care ne mai ramasese. Socoteala de acasa (a.k.a cabana) nu s-a potrivit cu cea din targ si in momentul in care m-am catarat pe primele prize si am apucat cablul mai cu putere, uitandu-ma in jos la privelistea aeriana, am simtit o crescanda dorinta de confort psihic. Pentru ca stiam ca mai exista o cale de acces pe varf, dar pe o poteca, am cedat impulsului de moment de a alege calea "pe picioare", decat pe cea aeriana. I-am strigat lui M., care se afla cu vreo 3 m deasupra mea, straduindu-se sa se strecoare cu rucsacul sau mare intre 2 stanci iesite din perete, ca prefer sa ma intorc si ca ii dau intalnire in varf. I-am dat dreptate cand am observat pe pielea mea ca o descatarare e ceva mai anevoioasa decat urcatul normal si cu chiu cu vai am revenit pe poteca.
Am mai pierdut ceva timp dezechipandu-ma si examinand harta. O oarecare neliniste m-a cuprins cand am vazut ca pe harta poteca pana pe varf e marcata ca fiind un traseu pentru "expert hikers". Aveam sa aflu ca nelinistea era nejustificata, motivul acestei gradari fiind lipsa unui marcaj coerent, nu prezenta unor pasaje tehnice dificile (ma vedeam deja facand o via ferrata singura).
Marcajul nu era grozav pentru ca aparea si disparea de pe traseu, uneori turistul fiind salvat de mormane de piatra artificiale, numite momai, alteori trebuind sa urce la inspiratie. Nu as putea spune ca a fost ceva deosebit, ci mai degraba enervant, deoarece in calea mea apareau 2-3 poteci, fiecare ducand in cele din urma sus, dar pe alte cai. Urcarea a fost banala, in sensul ca era monotona, pe pietris, dar lunga si destul de obositoare. Pe la 3/4 din traseu am observat o umbra neagra dand alert din maini. Clar omuletul in cauza nu se afla pe varf, dar - daca nu era vorba despre o cunostinta a unor turisti rasariti de curand in urma mea- era foarte posibil sa fie chiar M., iesit de pe via ferrata. Am salutat si eu dand din maini si am turat motorasul sa nu las omul sa astepte foarte mult, mai ales ca era destul de frig de dimineata.
In cele din urma m-am intalnit cu M. si ne-am uitat impreuna catre varful Tofana, aflat la inca vreo 150 m diferenta de nivel.
Se pare ca portiunea de via ferrata a fost ceva mai dificila, avand pasaje surplombate, dar nu a fost o problema pentru M., ci dimpotriva...A parcurs-o rapid, in 50 min, cam acelasi timp pe care mi l-a luat mie urcarea "pe picioare".
Am grabit pasul pe poteca ce ne ducea pana sus, sperand ca norii care cucerisera varful sa dispara. Nu a fost asa si la crucea care marca cei 3250 m ai Tofanei di Rozes am putut doar sa luam un pranz frugal, privati de peisaj.
Am coborat lent, constienti ca era deabia ora 10.30 si am pornit spre Refugiul Dibona, de data aceasta nu pe ferrata care cu o zi inainte ne obligase sa vedem muntele de jur-imprejur ci pe o poteca foarte bine amenajata, pe care urcau de zor sextagenari vioi.
Pentru ca ziua deabia incepuse ne-am hotarat sa nu coboram direct la statia de DolomitiBus, ci sa mergem pana la Refugiul Pomedes. Cea mai scurta cale (exceptand poteca serpuitoare ce isi avea originea la refugiul Dibona) era cum altfel decat o via ferrata. Aceasta era ceva mai simpla decat ne-am asteptat, neavand absolut nimic tehnic si fiind de facto o poteca agatata, cu o priveliste intr-adevar inedita. Motivul pentru care acest traseu fusese asigurat cu cabluri metalice era friabilitatea rocii. Citisem undeva ca roca rosie este cea mai de neincredere si acum vedeam cu ochii mei cat de usor se transforma in praf rosiatic. Traversarea a fost cu toate acestea foarte interesanta dpdv estetic.
De la Pomedes am luat un telescaun si apoi o telecabina pentru a ajunge cat mai comod in Cortina d'Ampezzo. Coborarile nu sunt foarte placute in Dolomiti, datorita inaltimii mari la care se incheie traseele, dar si a calcarului foarte mobil de pe vai si chiar drumuri.
Ziua precedenta imi daduse o reala incredere in fortele proprii si ajunsese sa imi placa cu adevarat sa merg pe ferrate mai dificile, asa ca am optat sa il insotesc pe M. pe restul de via ferrata care ne mai ramasese. Socoteala de acasa (a.k.a cabana) nu s-a potrivit cu cea din targ si in momentul in care m-am catarat pe primele prize si am apucat cablul mai cu putere, uitandu-ma in jos la privelistea aeriana, am simtit o crescanda dorinta de confort psihic. Pentru ca stiam ca mai exista o cale de acces pe varf, dar pe o poteca, am cedat impulsului de moment de a alege calea "pe picioare", decat pe cea aeriana. I-am strigat lui M., care se afla cu vreo 3 m deasupra mea, straduindu-se sa se strecoare cu rucsacul sau mare intre 2 stanci iesite din perete, ca prefer sa ma intorc si ca ii dau intalnire in varf. I-am dat dreptate cand am observat pe pielea mea ca o descatarare e ceva mai anevoioasa decat urcatul normal si cu chiu cu vai am revenit pe poteca.
Am mai pierdut ceva timp dezechipandu-ma si examinand harta. O oarecare neliniste m-a cuprins cand am vazut ca pe harta poteca pana pe varf e marcata ca fiind un traseu pentru "expert hikers". Aveam sa aflu ca nelinistea era nejustificata, motivul acestei gradari fiind lipsa unui marcaj coerent, nu prezenta unor pasaje tehnice dificile (ma vedeam deja facand o via ferrata singura).
Marcajul nu era grozav pentru ca aparea si disparea de pe traseu, uneori turistul fiind salvat de mormane de piatra artificiale, numite momai, alteori trebuind sa urce la inspiratie. Nu as putea spune ca a fost ceva deosebit, ci mai degraba enervant, deoarece in calea mea apareau 2-3 poteci, fiecare ducand in cele din urma sus, dar pe alte cai. Urcarea a fost banala, in sensul ca era monotona, pe pietris, dar lunga si destul de obositoare. Pe la 3/4 din traseu am observat o umbra neagra dand alert din maini. Clar omuletul in cauza nu se afla pe varf, dar - daca nu era vorba despre o cunostinta a unor turisti rasariti de curand in urma mea- era foarte posibil sa fie chiar M., iesit de pe via ferrata. Am salutat si eu dand din maini si am turat motorasul sa nu las omul sa astepte foarte mult, mai ales ca era destul de frig de dimineata.
In cele din urma m-am intalnit cu M. si ne-am uitat impreuna catre varful Tofana, aflat la inca vreo 150 m diferenta de nivel.
Se pare ca portiunea de via ferrata a fost ceva mai dificila, avand pasaje surplombate, dar nu a fost o problema pentru M., ci dimpotriva...A parcurs-o rapid, in 50 min, cam acelasi timp pe care mi l-a luat mie urcarea "pe picioare".
Am grabit pasul pe poteca ce ne ducea pana sus, sperand ca norii care cucerisera varful sa dispara. Nu a fost asa si la crucea care marca cei 3250 m ai Tofanei di Rozes am putut doar sa luam un pranz frugal, privati de peisaj.
Am coborat lent, constienti ca era deabia ora 10.30 si am pornit spre Refugiul Dibona, de data aceasta nu pe ferrata care cu o zi inainte ne obligase sa vedem muntele de jur-imprejur ci pe o poteca foarte bine amenajata, pe care urcau de zor sextagenari vioi.
Pentru ca ziua deabia incepuse ne-am hotarat sa nu coboram direct la statia de DolomitiBus, ci sa mergem pana la Refugiul Pomedes. Cea mai scurta cale (exceptand poteca serpuitoare ce isi avea originea la refugiul Dibona) era cum altfel decat o via ferrata. Aceasta era ceva mai simpla decat ne-am asteptat, neavand absolut nimic tehnic si fiind de facto o poteca agatata, cu o priveliste intr-adevar inedita. Motivul pentru care acest traseu fusese asigurat cu cabluri metalice era friabilitatea rocii. Citisem undeva ca roca rosie este cea mai de neincredere si acum vedeam cu ochii mei cat de usor se transforma in praf rosiatic. Traversarea a fost cu toate acestea foarte interesanta dpdv estetic.
De la Pomedes am luat un telescaun si apoi o telecabina pentru a ajunge cat mai comod in Cortina d'Ampezzo. Coborarile nu sunt foarte placute in Dolomiti, datorita inaltimii mari la care se incheie traseele, dar si a calcarului foarte mobil de pe vai si chiar drumuri.
joi, 3 septembrie 2009
Alpii Dolomiti: Ferrata Giovani Lipella
Dupa doar o prima experienta (destul de reusita) pe o via ferrata (Michelle Strobel), am considerat ca este deja timpul sa avansam si sa alegem una mai dificila. Intr-o inocenta necunostinta de cauza, am crezut ca 3 stelute semnifica gradul 3, cand defapt ferrata pe care ne-o propusesem era nici mai mult nici mai putin de gradul...4C!
Cum a fost parcurgerea unei ferrate destinata alpinistilor foarte experimentati? A fost cel mai frumos traseu facut in Dolomiti, pe cat de solicitant pe atat de spectaculos. Pentru aceasta ferrata deschisa destul de recent (in anii '70) de Giovanni Lipella, ghid montan, a fost acordata o medalie de aur, ca recunoastere a frumusetii ei.
Aventura noastra a inceput cu o urcare de la statia de DolomitiBus situata la 1700 m pana la 2300m, unde se afla cochetul refugiu Dibona. De aici pornesc mai multe trasee, pe poteci marcate sau pe ferrate, precum si pe direct...adica catarare normala pe stanca. Dupa ce am inspectat tabloul cu poza muntelui si traseele de toate tipurile marcate pe el, am inceput sa urcam voiniceste catre Castello, punctul unde incepea ferata noastra. Aici totul era bine marcat, ne-am echipat pentru ferrata si mai ales pentru grota de 1,5 km cu care aceasta debuta.
Am urcat 2 randuri de scari metalice pana la intrarea in grota formata artificial, de catre soldati in vremea WW1 si am inceput sa mergem, defapt sa urcam intai o panta mica, care a crescut din ce in ce mai mult pana la capatul pesterei. Aici am dat de un grup de italieni debusolati, care intoarceau pe toate partile o harta. Cert era ca singura iesire din pestera era o via ferrata, iar ei se asteptau la o poteca. Cat s-au codit ei, am facut traversarile pe ferrata, depasind acrobatic cele cateva persoane din grup.
La iesirea din grota
O mare surpriza am avut atunci cand s-a incheiat portiunea de ferrata: niciun indicator nu ne arata in ce directie sa ne continuam traseul, niciun marcaj nu ne indica vreo poteca, toate cararile care erau batute acolo mergeau la vale, spre Pasul Falzarego (cum si-au dat seama dupa vreo 30 min italienii nostri). Am inceput sa cautam asiduu marcajele, dar nici urma de Lipella. Era clar ca trebuia sa urcam, dar daca ne uitam in sus nu arata a nimic turistic. Atunci ne-am gandit ca poate am pierdut vreo iesire din pestera (pe traseu grota avea diverse ferestre) si M. s-a intors sa verifice. S-a intors insa dezamagit ca nu gasise vreo indicatie. Asa am pierdut mai bine de o ora, cand solutia salvatoare a aparut in persoana unor englezi familisti, care faceau doar grota, dotati cu...ghid! Si ce ghid bun aveau! Nu l-am vazut in nicio librarie italiana si descria perfect traseul.
Pe poteca nemarcata
Conform indicatiilor din carte am urmat o parere de poteca nemarcata pret de 400m, prin zona care noua ni se parea la iesirea din grota prea expusa pentru a fi un traseu turistic. La un moment dat, ca din neant, a aparut un marcaj, un punct rosu care avea defapt sa ne calauzeasca pana pe varful treimiar. Traseul de ferrata incepea cu o urcare si din ceea ce puteam vedea cu ochiul liber, avea sa urce continuu pana sus.
Dupa o prima portie de urcare am avut insa surpriza sa vedem ca ferrata isi opreste ascensiunea si ne obliga la o traversare. O facem si pe asta, cu gandul ca apoi vom urca din nou. Am avut dreptate si o noua urcare a inceput, de data aceasta privelistea de sub noi devenind din ce in ce mai expusa si sentimentul de aerian crescand simtitor. La finalizarea ei a urmat o noua traversare, care mie mi-a ridicat ceva probleme. Daca M. e un catarator bun, eu am o chestiune legata de inaltimi, unde nu ma simt tocmai confortabil. In situatii mai bizare pot sa ma blochez pe o priza la vederea unei prapastii sub ea. Asa a fost si la aceasta traversare: nu exista nicio priza de picior, traversarea putand fi executata cu sprijin in maini, in cablul de fier.
"[M]-Se trece la aderenta!
[ S] -Glumesti?!
[M]-Nu. Te tii de cablu, si misti din picioare."
Acesta a fost schimbul de replici (+ munca de convingere ca varful bocancilor mei Meindl- singura suprafata care avea sa atinga peretele in aceasta trecere- e dintr-un material foarte aderent) in urma caruia vrand-nevrand am miscat repede-repede din picioare, m-am tinut vartos cu mainile de cablu si am reusit sa trec pasajul acela in care aparent picioarele nu stateau pe nimic. Un mare ajutor am primit de la M., care mi-a mutat carabinele in punctele de asigurare si o motivatie in plus a fost faptul ca o descatarare pe traseul facut pana atunci era aproape imposibila.
Pasajul acesta fiind trecut, cele ce urmau sa apara mi-au parut mai simple. In mod ciudat insa, scenariul se repeta: urcam un perete, dupa care faceam o traversare la stanga. Dupa vreo cateva repetari, am inceput sa am impresia ca am apucat pe altceva, caci traseul acesta nu ducea nicaieri sus, ci ne tot plimba vertical -> stanga-> vertical. Unele traversari erau mai interesante, trecand pe pietre umede, pe care ne picura apa de undeva de sus (de la ceea ce noi speram sa fie izvorul de alimentare al refugiului Giussani). La un moment dat am dat de un gol vertical care trebuia sarit. M, avand pasul mai mare l-a sarit cu incredere. Eu nu m-am incumetat si am urcat pe un bolovan lipit de perete, unde m-am chinuit ceva sa catar si sa descatar, cu motivatia ca evit prapastia ce altfel ar fi trebuit sa o sar.
La un moment dat, desi traseul devenea deseori dificil si alta data exact aceleasi situatii mi-ar fi ridicat reale probleme, atat de mare devenise rutina sus-> stanga -> sus incat le faceam fara sa cracnesc si nici nu mai aveam timp sa stau sa ma gandesc ca poate e prea greu. Ma cataram fara probleme.
Am stat sa cugetam cateva momente: la ora 14.00 gasisem adevarata ferrata, si era aproape ora 18.00, iar pana la varf nu stiam cat puteam sa mai facem. Solutia cea mai inteleapta era sa mergem catre ex-refugiul Cantore, care defapt era localizat imediat langa refugiul Giussani. Ne-am propus sa dormim la acesta din urma si a doua zi sa cucerim varful treimiar. Acestea fiind planificate am pornit pe poteca aeriana catre refugiu, un pic dezamagiti ca nu am avut timp sa terminam ferrata, dar impacati ca ne puteam odihni in curand la Giussani.
Totusi, trebuie sa recunosc ca am avut un sentiment de multumire pentru ca stiam ca am facut o ferrata deosebita, mai grea si mai spectaculoasa decat cele cu care eram obisnuita pana atunci.
Cum a fost parcurgerea unei ferrate destinata alpinistilor foarte experimentati? A fost cel mai frumos traseu facut in Dolomiti, pe cat de solicitant pe atat de spectaculos. Pentru aceasta ferrata deschisa destul de recent (in anii '70) de Giovanni Lipella, ghid montan, a fost acordata o medalie de aur, ca recunoastere a frumusetii ei.
Traseul total are mai bine de 8h, incepe la refugiul Dibona si se termina pe varful Tofana di Rozes (3225 m), cu posibilitatea de retragere inainte de varf la refugiul Giussani.
Aventura noastra a inceput cu o urcare de la statia de DolomitiBus situata la 1700 m pana la 2300m, unde se afla cochetul refugiu Dibona. De aici pornesc mai multe trasee, pe poteci marcate sau pe ferrate, precum si pe direct...adica catarare normala pe stanca. Dupa ce am inspectat tabloul cu poza muntelui si traseele de toate tipurile marcate pe el, am inceput sa urcam voiniceste catre Castello, punctul unde incepea ferata noastra. Aici totul era bine marcat, ne-am echipat pentru ferrata si mai ales pentru grota de 1,5 km cu care aceasta debuta.
Am urcat 2 randuri de scari metalice pana la intrarea in grota formata artificial, de catre soldati in vremea WW1 si am inceput sa mergem, defapt sa urcam intai o panta mica, care a crescut din ce in ce mai mult pana la capatul pesterei. Aici am dat de un grup de italieni debusolati, care intoarceau pe toate partile o harta. Cert era ca singura iesire din pestera era o via ferrata, iar ei se asteptau la o poteca. Cat s-au codit ei, am facut traversarile pe ferrata, depasind acrobatic cele cateva persoane din grup.
La iesirea din grota
O mare surpriza am avut atunci cand s-a incheiat portiunea de ferrata: niciun indicator nu ne arata in ce directie sa ne continuam traseul, niciun marcaj nu ne indica vreo poteca, toate cararile care erau batute acolo mergeau la vale, spre Pasul Falzarego (cum si-au dat seama dupa vreo 30 min italienii nostri). Am inceput sa cautam asiduu marcajele, dar nici urma de Lipella. Era clar ca trebuia sa urcam, dar daca ne uitam in sus nu arata a nimic turistic. Atunci ne-am gandit ca poate am pierdut vreo iesire din pestera (pe traseu grota avea diverse ferestre) si M. s-a intors sa verifice. S-a intors insa dezamagit ca nu gasise vreo indicatie. Asa am pierdut mai bine de o ora, cand solutia salvatoare a aparut in persoana unor englezi familisti, care faceau doar grota, dotati cu...ghid! Si ce ghid bun aveau! Nu l-am vazut in nicio librarie italiana si descria perfect traseul.
Pe poteca nemarcataConform indicatiilor din carte am urmat o parere de poteca nemarcata pret de 400m, prin zona care noua ni se parea la iesirea din grota prea expusa pentru a fi un traseu turistic. La un moment dat, ca din neant, a aparut un marcaj, un punct rosu care avea defapt sa ne calauzeasca pana pe varful treimiar. Traseul de ferrata incepea cu o urcare si din ceea ce puteam vedea cu ochiul liber, avea sa urce continuu pana sus.
Dupa o prima portie de urcare am avut insa surpriza sa vedem ca ferrata isi opreste ascensiunea si ne obliga la o traversare. O facem si pe asta, cu gandul ca apoi vom urca din nou. Am avut dreptate si o noua urcare a inceput, de data aceasta privelistea de sub noi devenind din ce in ce mai expusa si sentimentul de aerian crescand simtitor. La finalizarea ei a urmat o noua traversare, care mie mi-a ridicat ceva probleme. Daca M. e un catarator bun, eu am o chestiune legata de inaltimi, unde nu ma simt tocmai confortabil. In situatii mai bizare pot sa ma blochez pe o priza la vederea unei prapastii sub ea. Asa a fost si la aceasta traversare: nu exista nicio priza de picior, traversarea putand fi executata cu sprijin in maini, in cablul de fier.
"[M]-Se trece la aderenta!
[ S] -Glumesti?!
[M]-Nu. Te tii de cablu, si misti din picioare."
Acesta a fost schimbul de replici (+ munca de convingere ca varful bocancilor mei Meindl- singura suprafata care avea sa atinga peretele in aceasta trecere- e dintr-un material foarte aderent) in urma caruia vrand-nevrand am miscat repede-repede din picioare, m-am tinut vartos cu mainile de cablu si am reusit sa trec pasajul acela in care aparent picioarele nu stateau pe nimic. Un mare ajutor am primit de la M., care mi-a mutat carabinele in punctele de asigurare si o motivatie in plus a fost faptul ca o descatarare pe traseul facut pana atunci era aproape imposibila.
Pasajul acesta fiind trecut, cele ce urmau sa apara mi-au parut mai simple. In mod ciudat insa, scenariul se repeta: urcam un perete, dupa care faceam o traversare la stanga. Dupa vreo cateva repetari, am inceput sa am impresia ca am apucat pe altceva, caci traseul acesta nu ducea nicaieri sus, ci ne tot plimba vertical -> stanga-> vertical. Unele traversari erau mai interesante, trecand pe pietre umede, pe care ne picura apa de undeva de sus (de la ceea ce noi speram sa fie izvorul de alimentare al refugiului Giussani). La un moment dat am dat de un gol vertical care trebuia sarit. M, avand pasul mai mare l-a sarit cu incredere. Eu nu m-am incumetat si am urcat pe un bolovan lipit de perete, unde m-am chinuit ceva sa catar si sa descatar, cu motivatia ca evit prapastia ce altfel ar fi trebuit sa o sar.
La un moment dat, desi traseul devenea deseori dificil si alta data exact aceleasi situatii mi-ar fi ridicat reale probleme, atat de mare devenise rutina sus-> stanga -> sus incat le faceam fara sa cracnesc si nici nu mai aveam timp sa stau sa ma gandesc ca poate e prea greu. Ma cataram fara probleme.
Stand la o pauza de apa
Trecusera deja vreo 4h de cand gasisem in cele din urma traseul la iesirea din grota si noi faceam rutina. M. a luat-o la un moment dat inainte si dupa ce am catarat ferrata verticala l-am gasit examinand un pic nedumerit harta: cauta pe ea "Cima", caci pe stanca era desenata o bifurcatie: in sus Cima, la stanga Rif. Cantore. Atunci m-am bucurat ca stiu ceva portugheza, pentru ca si in aceasta limba latina Cima inseamna Varf. M. nu avea cum sa gaseasca pe harta Cima, ci Tofana di Rozes, numele varfului.
Trecusera deja vreo 4h de cand gasisem in cele din urma traseul la iesirea din grota si noi faceam rutina. M. a luat-o la un moment dat inainte si dupa ce am catarat ferrata verticala l-am gasit examinand un pic nedumerit harta: cauta pe ea "Cima", caci pe stanca era desenata o bifurcatie: in sus Cima, la stanga Rif. Cantore. Atunci m-am bucurat ca stiu ceva portugheza, pentru ca si in aceasta limba latina Cima inseamna Varf. M. nu avea cum sa gaseasca pe harta Cima, ci Tofana di Rozes, numele varfului.
Am stat sa cugetam cateva momente: la ora 14.00 gasisem adevarata ferrata, si era aproape ora 18.00, iar pana la varf nu stiam cat puteam sa mai facem. Solutia cea mai inteleapta era sa mergem catre ex-refugiul Cantore, care defapt era localizat imediat langa refugiul Giussani. Ne-am propus sa dormim la acesta din urma si a doua zi sa cucerim varful treimiar. Acestea fiind planificate am pornit pe poteca aeriana catre refugiu, un pic dezamagiti ca nu am avut timp sa terminam ferrata, dar impacati ca ne puteam odihni in curand la Giussani.
Totusi, trebuie sa recunosc ca am avut un sentiment de multumire pentru ca stiam ca am facut o ferrata deosebita, mai grea si mai spectaculoasa decat cele cu care eram obisnuita pana atunci.
Refugiul Giusani
Alpii Dolomiti: Via Ferrata Michelli Strobel
Prima noastra via ferrata urma sa fie, cum e defapt si logic, mai simpla, de acomodare. Stiam inca de la plecarea din RO ca acestea au grade de la 1A pana la 5C si ne-am cumparat chiar o carte pentru incepatori (in italiana, pentru ca era mai cu poze). In acest ghid ferratele erau notate cu maxim 3 stelute, de unde am dedus noi (ca daca e pentru incepatori) gradul si steaua coincid. Bun...
Doar nu era sa incepem cu o ferrata de gradul 1! Normal ca am ales una cu 2*. Nu pot sa uit cum ii strigam lui M. (care a devenit un catarator foarte bun), in timp ce incercam sa escaladez un horn, ca e destul de aiurea ferrata, mai ales ca citisem eu "non per principianti" (adica nu pentru incepatori!). Ce nu stiam noi atunci era ca 2* nu insemna gradul 2...ci ca, defapt, acea v.f avea gradul 3B! Adica necesita abilitati de catarare, avea pasaje tehnice si expunere aeriana.
Pe la 8 dimineata am coborat dintr-un autobuz urban cu un sofer foarte amabil si am inceput o urcare abrupta si lunga spre originea v.f Strobel care ducea la Punta Fiames. La placa care marca inceputul feratei ne-am pus pentru prima oara echipamentul special si am multumit in gand americanilor, care fac manuale complete pentru dummies (kitul lui M., marca Black Diamond, continea instructiuni despre cum se utlizeaza echipamentul in diverse situatii+ poze. Al meu, marca italiana Salewa, spunea doar cum se prinde de ham, nu si ce sa fac cu carabinele si cum sa le folosesc pe scari, pe lant, sau la coborare).
Ferrata a debutat impetuos cu o catarare pe un perete relativ vertical, urmata de ascensiunea catorva hornuri destul de incomode datorita rucsacilor voluminosi pe care ii purtam in spate. Pe masura ce inaintam privelistea devenea din ce in ce mai spectaculoasa. In spatele nostru se vedea capatul Cortinei, delimitat de un stadion de atletism care era parca desenat jos, mult sub noi. Aveam senzatia ce sunt undeva sus, deasupra lumii.
Portiunile de catarare au fost alternate de unele de mers pe poteca, destul de pasnice. Pe drum am mai intalnit un cuplu de italieni(care inaintau destul de rapid, cunoscand traseul si avand experienta de v.f), o familie de germani(inclusiv copiii de vreo 14 ani) si un grup de rusi (care erau chiar mai inceti ca mine). Ne asteptam la mai multi via ferratisti, mai ales ca noi credeam ca e un traseu doar de gradul 2. Mai tarziu aveam sa aflam explicatia...
Aeriana a fost catararea unui perete asigurat cu trepte metalice. Daca aceasta ascensiune nu ar fi fost grea in conditii normale (avea doar 20-30 m), inaltimea la care ne aflam facea totul sa para spectaculos. Portiunile asigurate doar cu cablu metalic, care presupuneau catarare erau insa cu prize bune, foarte stabile in ciuda calcarului din compozitia rocii. Dupa acestea, a urmat un perete vertical pe care se afla o scara de fier, lunga si expusa.
Cand in cele din urma am terminat de escaladat si acest ultim obstacol, rasplata a venit generoasa sub forma unei privelisti grozav de spectaculoasa a muntilor din jur. Ne aflam la 2700 m, iar valea ampezzana ni se deschidea in fata ochilor. Toti turistii au poposit o vreme pe varf, admirand imprejurimile si relaxandu-si muschii incordati dupa catarare.
Retragerea din traseu nu s-a facut pe via ferrata, ci pe o vale alpina. Inainte de a cobori pe aceasta, am discutat cu niste italieni care urcasera special pentru a cobori pe valea respectiva, zicand ca pietricelele calcaroase foarte fine de acolo sunt o placere la coborat. Hmmmm....Eu nu pot spune ca am fost de aceeasi parere: coborarea a semanat cu una pe zapada. Pietricelele albe si foarte marunte alunecau de sub picioare, asa ca am aplicat tehnica hivernala: genunchi departati, trunchi un pic aplecat...si tot am cazut la un moment dat, ca si italienii mari iubitori de coborari de gen! Unde mai pui ca era o ditamai valea...
La baza ei, am urmat un traseu printr-o padure de o vegetatie foarte bogata. Pe drum am mai intalnit cativa biciclisti, niste tipe care alergau la deal, un cuplu imbracat montano-elegant(sosete tiroleze, pantaloni scurti de piele). Am prins la fix autobuzul catre Cortina si am inceput sa ne gandim la urmatoarea noastra ferrata...
Doar nu era sa incepem cu o ferrata de gradul 1! Normal ca am ales una cu 2*. Nu pot sa uit cum ii strigam lui M. (care a devenit un catarator foarte bun), in timp ce incercam sa escaladez un horn, ca e destul de aiurea ferrata, mai ales ca citisem eu "non per principianti" (adica nu pentru incepatori!). Ce nu stiam noi atunci era ca 2* nu insemna gradul 2...ci ca, defapt, acea v.f avea gradul 3B! Adica necesita abilitati de catarare, avea pasaje tehnice si expunere aeriana.
Pe la 8 dimineata am coborat dintr-un autobuz urban cu un sofer foarte amabil si am inceput o urcare abrupta si lunga spre originea v.f Strobel care ducea la Punta Fiames. La placa care marca inceputul feratei ne-am pus pentru prima oara echipamentul special si am multumit in gand americanilor, care fac manuale complete pentru dummies (kitul lui M., marca Black Diamond, continea instructiuni despre cum se utlizeaza echipamentul in diverse situatii+ poze. Al meu, marca italiana Salewa, spunea doar cum se prinde de ham, nu si ce sa fac cu carabinele si cum sa le folosesc pe scari, pe lant, sau la coborare).
Ferrata a debutat impetuos cu o catarare pe un perete relativ vertical, urmata de ascensiunea catorva hornuri destul de incomode datorita rucsacilor voluminosi pe care ii purtam in spate. Pe masura ce inaintam privelistea devenea din ce in ce mai spectaculoasa. In spatele nostru se vedea capatul Cortinei, delimitat de un stadion de atletism care era parca desenat jos, mult sub noi. Aveam senzatia ce sunt undeva sus, deasupra lumii.
Portiunile de catarare au fost alternate de unele de mers pe poteca, destul de pasnice. Pe drum am mai intalnit un cuplu de italieni(care inaintau destul de rapid, cunoscand traseul si avand experienta de v.f), o familie de germani(inclusiv copiii de vreo 14 ani) si un grup de rusi (care erau chiar mai inceti ca mine). Ne asteptam la mai multi via ferratisti, mai ales ca noi credeam ca e un traseu doar de gradul 2. Mai tarziu aveam sa aflam explicatia...
Aeriana a fost catararea unui perete asigurat cu trepte metalice. Daca aceasta ascensiune nu ar fi fost grea in conditii normale (avea doar 20-30 m), inaltimea la care ne aflam facea totul sa para spectaculos. Portiunile asigurate doar cu cablu metalic, care presupuneau catarare erau insa cu prize bune, foarte stabile in ciuda calcarului din compozitia rocii. Dupa acestea, a urmat un perete vertical pe care se afla o scara de fier, lunga si expusa.
Cand in cele din urma am terminat de escaladat si acest ultim obstacol, rasplata a venit generoasa sub forma unei privelisti grozav de spectaculoasa a muntilor din jur. Ne aflam la 2700 m, iar valea ampezzana ni se deschidea in fata ochilor. Toti turistii au poposit o vreme pe varf, admirand imprejurimile si relaxandu-si muschii incordati dupa catarare.
Retragerea din traseu nu s-a facut pe via ferrata, ci pe o vale alpina. Inainte de a cobori pe aceasta, am discutat cu niste italieni care urcasera special pentru a cobori pe valea respectiva, zicand ca pietricelele calcaroase foarte fine de acolo sunt o placere la coborat. Hmmmm....Eu nu pot spune ca am fost de aceeasi parere: coborarea a semanat cu una pe zapada. Pietricelele albe si foarte marunte alunecau de sub picioare, asa ca am aplicat tehnica hivernala: genunchi departati, trunchi un pic aplecat...si tot am cazut la un moment dat, ca si italienii mari iubitori de coborari de gen! Unde mai pui ca era o ditamai valea...
La baza ei, am urmat un traseu printr-o padure de o vegetatie foarte bogata. Pe drum am mai intalnit cativa biciclisti, niste tipe care alergau la deal, un cuplu imbracat montano-elegant(sosete tiroleze, pantaloni scurti de piele). Am prins la fix autobuzul catre Cortina si am inceput sa ne gandim la urmatoarea noastra ferrata...
Alpii Dolomiti: Prefata unei vacante
Anul acesta ne-am hotarat sa facem un concediu mai activ, adica sa zicem pass obisnuitelor noastre vacante de vara, cu vizite la muzee si monumente istorice sau de arta, cu escapade culinare internationale, adica -pe scurt- sa rupem tiparul excursiilor in strainatate cu care ne obisnuisem de cativa ani. Asa ca ne-am propus sa fim exclusiv turisti montani.
Prima destinatie a fost Tatra, in iulie si pentru ca excursia a iesit minunat, ne-am simtit incurajati sa mergem mai departe, in Alpi. Desi initial ne gandeam la cei francezi, a caror culmi ne fac cu ochiul de ceva timp incoace, am avut fericita inspiratie sa mergem mai intai in cei italieni, cunoscuti si sub numele de Dolomiti.
Cateva varfuri din Dolomiti, vazute de la 3000mDe ce a fost fericita alegerea? Pentru ca dupa 9 zile petrecute acolo am ajuns sa consideram ca sunt intr-adevar niste munti unici si cu siguranta cei mai impresionanti pe care i-am vazut pana acum.
Cand ne gandeam la un concediu activ aveam defapt fiecare viziunea proprie asupra felului in care ar trebui sa se desfasoare el. S-a intamplat ca aceste viziuni sa nu coincida intocmai: eu ma asteptam sa fac, ca in Tatra, un treking intens (ceea ce se pare ca se numeste defapt Nordic Walking), in timp ce M. abia astepta sa se catere pe stanca calcaroasa a peretilor acestor munti.
In mod aproape miraculos am reusit sa imbinam ambele noastre pasiuni si sa facem lucruri noi pentru fiecare din noi.
Nu pot sa nu zambesc cand ma gandesc la prima noastra seara in muntii Dolomiti, cand rasfoiam derutati o carte in italiana despre traseele din regiune si ne gandeam cu o oarecare groaza ca nu stim de unde sa le incepem si mai ales cum sa ajungem la locul lor de origine in lipsa unei masini.
Si ma gandesc cu placere la primul nostru traseu, ales pentru ca vazusem pe un autobuz scris mare "Fiames" si acest nume facuse match cu ceva ce citisem in ghidul italienesc. A fost foarte frumos, cand la sfarsitul concediului ne simteam deja cunoscatori ai acestei zone montane si a trucurilor turistice ce trebuie facute pentru a fi un drumet experimentat.
De aceea m-am gandit sa scriu pe acest blog o serie de postari informative cu privire la ce se poate face in Dolomiti. Incercarile noastre de informare in prealabil, in Romania, s-au dovedit a fi insuficiente, asa ca abia astept sa va povestesc ...totul :)
Locatia
Alpii italieni sunt cunoscuti sub numele de Dolomiti, dupa denumirea rocii din care acestia sunt compusi. Dolomitul este o roca calcaroasa, usor friabila si modelabila, care -gratie acestor proprietati- confera un aspect spectaculos muntelui. Varfurile acestor munti ating usor inaltimi peste 3000m.
Aflati la granita dintre Italia si Austria, era inevitabil ca acest teritoriu sa nu creeze tensiuni legate de limite si apartenenta la o tara sau alta. Primul razboi mondial s-a constituit intr-un prilej ideal pentru ca Italia sa dispute zona Dolomitilor, care pana atunci apartinea de Austria. In acest areal locuia o populatie mixta, vorbitoare de germana si italiana, de nationalitate austriaca si italiana. Cu ocazia razboiului locuitorii Cortinei si a celorlaltor localitati au fost siliti sa se imparta in tabere distincte si sa se lupte intre ei cat si si impotriva austriecilor. Impresionante sunt faptele de umanitate ale soldatilor cortinezi, care trimiteau uneori mesaje soldatilor din tabara opusa cu privire la familiile lor ramase inca in Cortina.
Foarte interesant a fost razboiul ce s-a dus in munti, in conditii extraordinar de grele si care a implicat strategii ingenioase de atac asupra adversarului. Atat austriecii, cat si italienii sapau/ detonau tunele in munti pentru a-si suprinde oponentii, dar si pentru a stoca arme si munitie. Din timpul razboiului au ramas ca marturie diverse refugii construite cu greu in acea perioada, iar tunelele lungi de km fac astazi parte din traseele turistice. Conditiile foarte grele au dus la un mare numar de victime. In 1916 s-a inregistrat o ninsoare record, cu un nivel de zapada de 10m, ceea ce a condus la multe avalanse. Intr-o noapte, o astfel de avalansa a "maturat" 400 de soldati, adapostiti la un refugiu.
Un astfel de refugiu ramas din razboi
In cele din urma, Italia a obtinut zona Dolomitilor si odata cu teritoriul a acaparat si populatia germanica. Unii localnici isi amintesc de rude mai in varsta care s-au nascut austrieci si au murit italieni. Cultura si limba germanica, salasluiesc insa si astazi in aceasta zona alpina.
Cortina d'Ampezzo a fost alegerea noastra pentru "tabara de baza" gratie pozitionarii acestei localitati in mijlocul celor mai importanti munti. Defapt Cortina este o suma de comune invecinate, constituite sub un singur nume. In luna august aceasta statiune montana este destinatia oricarui italian chic si, prin urmare, atmosfera orasului de la poala muntilor este una speciala.
Priveliste din Cortina
Inca de la intrarea in localitate, nu poti sa nu observi casele tipic austriece, varuite numai in alb si cu mult lemn, impodobite pana la refuz cu muscate rosii. Nu vei vedea nici macar un bloc, nicio casa iesita din acest tipar, oricat de departe de centru te-ai afla. Administratia locala stie foarte bine ca doar pastrand farmecul pur alpin al statiunii, turistii vor continua sa vina intr-un numar atat de mare.
Promenada la pranzAcesti oameni, insa, nu sunt cei pe care ii vei vedea pe munte: pe trasee erau clasicii turisti montani, majoritari germani si italieni, urmati de englezi si apoi cehi, polonezi, etc.
Transport
In Cortina d'Ampezzo se ajunge cu autocarul/ masina. O conexiune foarte buna se face din Venetia, chiar de la aeroportul Marco Polo. Aici au statie autocarul ATVO (transport public) si autocarul Cortina Express (o varianta mai eleganta si mai rapida a precedentului). Se mai pot lua si o serie de trenuri catre Calalzo, o localitate situata la 1h distanta de Cortina, conectata de aceasta de un autobuz cu frecventa mare.
Din Cortina d'Ampezzo turistul are posibilitatea sa plece catre diferite trasee, care deobicei nu incep din localitate. Pentru acestea exista transportul urban (autobuzele locale fac ture intre comunele care formeaza Cortina), DolomitiBus (autocare care merg pe distante lungi, indeosebi dedicate turistilor, cu statii la fiecare punct important dpdv montan) si Bike'n'Bus (acelasi traseu ca DolomitiBus, dar cu posibilitatea transportului bicicletei in remorca speciala). Consider ca raportul calitate/pret este foarte bun. Cel mai avantajos pentru noi a fost abonamentul pe toate autobuzele+autocarele, pe 8 zile, la pret de 20 euro. Toate masinile sosesc punctual conform unui orar fix.
Pentru soferi, amintesc ca drumurile din Dolomiti sunt de o calitate excelenta, iar dispozitia lor face ca Transfagarasanul nostru sa para un mic copil. Soselele lor, ce e drept destul de inguste, sunt suspendate la mai bine de 2000 m, au curbe stranse, tuneluri in stanca si ofera o perspectiva de ansamblu asupra vailor. Peisajul de la o asemenea inaltime este magnific.
Consider ca este de ajutor sa ai o masina personala la dispozitie, deoarece primul DolomitiBus pleaca la ora 08.40, iar ultimul se intoarce in jurul orei 18.00. Pentru traseele mai lungi, e destul de greu sa te incadrezi intr-un asemenea orar.
Se poate foarte usor calatori cu bicicleta in Dolomiti, pentru ca pe langa soselele suspendate, exista mereu piste largi pentru ciclisti si pietoni.
Cazare
Exista 3 posibilitati de cazare: la vila/ hotel/ pensiune (minim 100 euro pe noapte), la refugiile montane (100 euro pe noapte cu tot cu cina si mic dejun), camping (in jur de 12-15 euro/noapte/ persoana).
Hotelurile pastreaza specificul zonei, iar camerele lor sunt toate facute pe lemn, cu mobila care se vrea preponderent rustica. Personalul este intr-adevar amabil si tin sa te faca sa ai o sedere cat mai placuta.
Refugiile montane pot sa ne duca cu gandul la baracile de tabla din Carpatii nostri, dar ar fi o nedreptate enorma sa le comparam chiar cu cabanele montane romanesti. Defapt, ceea ce la ei se numeste rifugio este o pensiune eleganta la 2000++ m. Acestea au restaurante cochete cu absolut orice poftesti, dusuri cu apa calda, bai curate si echipate ca la orice hotel. Cazarea se face totusi in camere de 4,5,12 persoane, pentru a nu uita ca totusi suntem la aproape 3000 m. Paturile sunt confortabile, cu saltele relaxa, asternuturile sunt curate si poti solicita chiar unul de unica folosinta, iar turistii nu au voie sa urce in bocanci in camere. Deoarece turistul montan strain este in general civilizat, e o experienta placuta sa petreci o noapte la un refugiu alpin.
Refugiul DibonaCampingul a fost probabil cea mai mare surpriza in materie de cazare. Ma asteptam sa rezist cateva nopti, dupa care sa ne mutam la o pensiune, dar nu a fost asa. Conditiile au fost intr-adevar excelente: aveam apa calda la discretie, baie total utilata, acces la dusuri compartimentate pentru cei mai pudici turisti, spatiu pentru spalat vesela, spatiu pentru spalat rufele (masina de spalat, fier de calcat + alte utilitati). Am fost surprinsi cat de curat e, cat de civilizat e totul. Cum povestea cineva, e ca la hotel...De aceea am vazut in camping pe langa turistii montani obisnuiti, familii cu copii, batrani, toti cazati la rulote (care de care mai smechera) sau la corturi.
De facut
Daca ai ajuns sa citesti pana aici e foarte bine, pentru ca acum urmeaza partea cea mai interesanta. Toate aceste detalii (cazare, transport, etc) nu sunt decat pregatirile de care trebuie sa te ocupi pentru a-ti asigura backgroundul unei vacante de vis, care se rezuma defapt la activitatile deosebite pe care le poti face in Alpii italieni.
Desigur, in Alpi, ca pe orice munte, poti merge pe trasee, adica poti face treking. Mai poti sa faci si un pic de trail running sau ciclism pentru ca exista piste de zeci de km amenajate intre localitati. Insa, cel mai interesant lucru pe care poti sa il faci, este sa te cateri. Pentru cei mai experimentati, posibilitatile par infinite: pereti de toate gradele de dificultate, de toate lungimile si tipurile le stau la dispozitie. Pe langa acestea, oricine poate sa incerce o via ferrata, adica un traseu cu dificultate intre gradul 1A si 5C, asigurat cu cabluri metalice, dublat uneori de scari si trepte. Vie feratele s-au nascut pe vremea razboiului, pentru a ajuta trupele sa se deplaseze pe munte. Traditia lor a continuat si dupa, noi trasee fiind mereu deschise si amenajate. Pentru a parcurge un astfel de traseu sunt suficienti bocancii dar este obligatorie purtarea unui anumit echipament de protectie: casca, manusi de catarare fara degete, ham cu kit de via ferrata atasat. Acest kit e compus in mare din 2 carabine care nu se muta niciodata simultan, astfel incat in cazul in care s-ar produce o alunecare a alpinistului, acesta sa ramana asigurat prin kitul prins de carabina aflata pe cablu. Defapt alipinistul care ar aluneca s-ar opri in primul piton de care este prins cablul.
Traseele de via ferrata sunt amenajate pentru orice fel de turist montan corect echipat, dar in functie de experienta si abilitatile acestuia. Astfel, o v.f poate sa fie o simpla poteca "agatata", care sa dubleze siguranta unui incepator care ar avea de mers pe o portiune mai expusa, sau poate fi un traseu de catarare deosebit de dificil, care se face in papucei de catarare si presupune ascensiunea perfect verticala pe un perete foarte lung, escaladarea unei surplombe sau descatararea unui perete aerian.
Despre fiecare ferrata in parte, mai multe detalii, in postarile ce vor urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)