Alpii Dolomiti: Treimiarul si poteca agatata

Dupa ce am fost obligati de circumstantele nefavorabile sa poposim peste noapte la refugiul Giussani, ne-am trezit dis-de-dimineata cu gandul arzator de a face primul nostru varf de peste 3000m: Tofana di Rozes. De la punctul unde parasisem ferrata Lippella teoretic nu mai era mult de urcat, dar citisem in cartea care ne servea drept ghid ca aceasta portiune este cea mai solicitanta d.p.d.v al abilitatilor de catarare.

Ziua precedenta imi daduse o reala incredere in fortele proprii si ajunsese sa imi placa cu adevarat sa merg pe ferrate mai dificile, asa ca am optat sa il insotesc pe M. pe restul de via ferrata care ne mai ramasese. Socoteala de acasa (a.k.a cabana) nu s-a potrivit cu cea din targ si in momentul in care m-am catarat pe primele prize si am apucat cablul mai cu putere, uitandu-ma in jos la privelistea aeriana, am simtit o crescanda dorinta de confort psihic. Pentru ca stiam ca mai exista o cale de acces pe varf, dar pe o poteca, am cedat impulsului de moment de a alege calea "pe picioare", decat pe cea aeriana. I-am strigat lui M., care se afla cu vreo 3 m deasupra mea, straduindu-se sa se strecoare cu rucsacul sau mare intre 2 stanci iesite din perete, ca prefer sa ma intorc si ca ii dau intalnire in varf. I-am dat dreptate cand am observat pe pielea mea ca o descatarare e ceva mai anevoioasa decat urcatul normal si cu chiu cu vai am revenit pe poteca.

Am mai pierdut ceva timp dezechipandu-ma si examinand harta. O oarecare neliniste m-a cuprins cand am vazut ca pe harta poteca pana pe varf e marcata ca fiind un traseu pentru "expert hikers". Aveam sa aflu ca nelinistea era nejustificata, motivul acestei gradari fiind lipsa unui marcaj coerent, nu prezenta unor pasaje tehnice dificile (ma vedeam deja facand o via ferrata singura).

Marcajul nu era grozav pentru ca aparea si disparea de pe traseu, uneori turistul fiind salvat de mormane de piatra artificiale, numite momai, alteori trebuind sa urce la inspiratie. Nu as putea spune ca a fost ceva deosebit, ci mai degraba enervant, deoarece in calea mea apareau 2-3 poteci, fiecare ducand in cele din urma sus, dar pe alte cai. Urcarea a fost banala, in sensul ca era monotona, pe pietris, dar lunga si destul de obositoare. Pe la 3/4 din traseu am observat o umbra neagra dand alert din maini. Clar omuletul in cauza nu se afla pe varf, dar - daca nu era vorba despre o cunostinta a unor turisti rasariti de curand in urma mea- era foarte posibil sa fie chiar M., iesit de pe via ferrata. Am salutat si eu dand din maini si am turat motorasul sa nu las omul sa astepte foarte mult, mai ales ca era destul de frig de dimineata.

In cele din urma m-am intalnit cu M. si ne-am uitat impreuna catre varful Tofana, aflat la inca vreo 150 m diferenta de nivel.

Se pare ca portiunea de via ferrata a fost ceva mai dificila, avand pasaje surplombate, dar nu a fost o problema pentru M., ci dimpotriva...A parcurs-o rapid, in 50 min, cam acelasi timp pe care mi l-a luat mie urcarea "pe picioare".

Am grabit pasul pe poteca ce ne ducea pana sus, sperand ca norii care cucerisera varful sa dispara. Nu a fost asa si la crucea care marca cei 3250 m ai Tofanei di Rozes am putut doar sa luam un pranz frugal, privati de peisaj.

Am coborat lent, constienti ca era deabia ora 10.30 si am pornit spre Refugiul Dibona, de data aceasta nu pe ferrata care cu o zi inainte ne obligase sa vedem muntele de jur-imprejur ci pe o poteca foarte bine amenajata, pe care urcau de zor sextagenari vioi.

Pentru ca ziua deabia incepuse ne-am hotarat sa nu coboram direct la statia de DolomitiBus, ci sa mergem pana la Refugiul Pomedes. Cea mai scurta cale (exceptand poteca serpuitoare ce isi avea originea la refugiul Dibona) era cum altfel decat o via ferrata. Aceasta era ceva mai simpla decat ne-am asteptat, neavand absolut nimic tehnic si fiind de facto o poteca agatata, cu o priveliste intr-adevar inedita. Motivul pentru care acest traseu fusese asigurat cu cabluri metalice era friabilitatea rocii. Citisem undeva ca roca rosie este cea mai de neincredere si acum vedeam cu ochii mei cat de usor se transforma in praf rosiatic. Traversarea a fost cu toate acestea foarte interesanta dpdv estetic.

De la Pomedes am luat un telescaun si apoi o telecabina pentru a ajunge cat mai comod in Cortina d'Ampezzo. Coborarile nu sunt foarte placute in Dolomiti, datorita inaltimii mari la care se incheie traseele, dar si a calcarului foarte mobil de pe vai si chiar drumuri.