Alpii Dolomiti: Varful Averau

Desi nu ne simteam neaparat foarte obositi dupa primele zile de facut vie ferrate, am hotarat ca ziua din mijlocul sejurului sa fie una de odihna si refacere. Vremea se anunta neprielnica pentru trasee la inaltime, asa ca decizia noastra era intarita de context. Dar cum sa stam noi locului o zi intreaga? Cortina d'Ampezzo a fost batuta de pasii nostri seara de seara, magazinele de munte bine inspectate, iar muzeele locale de data aceasta parca nu ne faceau cu ochiul. Asa ca am zis sa ne odihnim activ, cum altfel decat facand o via ferrata.

Ferrata aleasa avea sa fie una de un grad mai mic din punct de vedere al dificultatii si mai scurta, pentru ca -in cazul foarte in probabil in care ar fi inceput sa ploua- sa avem posibilitatea sa ne retragem rapid. Averau este numele dat unui varf, unui refugiu de la poalele sale si unei ferrate care urca pana la el.

DolomitiBus ne-a lasat dis-de-dimineata la baza traseului, un sit foarte popular pentru multi turisti deoarece aici se gasea muzeul razboiului dus in munti(cu transee, refugii refacute, etc), punctul de plecare a unui telescaun, restaurant si magazin de suveniruri. Am trecut repede pe langa toate aceste tentatii si am apucat o poteca de pamant ce urca pana la Refugiul Averau. Ascensiunea a fost aproape lina si aproape scurta: numai buna ca exercitiu de dimineata. La Averau ne-am baut indispensabilul espresso lung, ne-am uitat pofticiosi la strudelele cu fructe de padure care ni le programasem ca raspalata dupa coborarea de pe varf (pe moment vreo 2 cornuri pufoase aveau prioritate mai mare) si am pornit in forta catre ferrata ce avea sa ne duca pe varf. Surpriza mare: un grup intreg si cam neexperimentat se desfasurase de-a lungul intregii ferrate (nu foarte lunga de altfel). Am stat o vreme sa ii asteptam sa treaca si apoi am inceput si noi sa urcam. Dupa Lippella si chiar Strobel, aceasta ferrata era banala, doar faptul ca era inca dimineata si vremea mohorata ne facea somn erau singurele probleme tehnice in ascensiunea acesteea.

Poze din ferrata:

Varful era destul de pasnic, pacat de norii care ne blocau privelistea. La crucea care il anunta am gasit clasicul caiet de prezenta, unde alpinistii isi pot trece numele si impresiile.

Ne-am amuzat un pic de comentariile unora si pentru ca vremea nu era grozava ne-am decis sa coboram. Pe ferrata, a inceput sa ploua, dar am ajuns repede jos (in ciuda unui grup de englezoaice sperioase care abia urcau pe traseu) si am intrat la refugiu. Intre timp ploaia s-a intetit iar numarul de turisti adapostiti in micul si cochetul restaurant a crescut simtitor. Cand au inceput sa nu mai incapa, am hotarat ca -indiferent de ploaie- sa pornim la vale. Dupa vreo 10 min ploaia s-a oprit si coborarea noastra a fost cat se poate de placuta.