Alpii Dolomiti: Ferrata Giovani Lipella

Dupa doar o prima experienta (destul de reusita) pe o via ferrata (Michelle Strobel), am considerat ca este deja timpul sa avansam si sa alegem una mai dificila. Intr-o inocenta necunostinta de cauza, am crezut ca 3 stelute semnifica gradul 3, cand defapt ferrata pe care ne-o propusesem era nici mai mult nici mai putin de gradul...4C!


Cum a fost parcurgerea unei ferrate destinata alpinistilor foarte experimentati? A fost cel mai frumos traseu facut in Dolomiti, pe cat de solicitant pe atat de spectaculos. Pentru aceasta ferrata deschisa destul de recent (in anii '70) de Giovanni Lipella, ghid montan, a fost acordata o medalie de aur, ca recunoastere a frumusetii ei.

Traseul total are mai bine de 8h, incepe la refugiul Dibona si se termina pe varful Tofana di Rozes (3225 m), cu posibilitatea de retragere inainte de varf la refugiul Giussani.

Aventura noastra a inceput cu o urcare de la statia de DolomitiBus situata la 1700 m pana la 2300m, unde se afla cochetul refugiu Dibona. De aici pornesc mai multe trasee, pe poteci marcate sau pe ferrate, precum si pe direct...adica catarare normala pe stanca. Dupa ce am inspectat tabloul cu poza muntelui si traseele de toate tipurile marcate pe el, am inceput sa urcam voiniceste catre Castello, punctul unde incepea ferata noastra. Aici totul era bine marcat, ne-am echipat pentru ferrata si mai ales pentru grota de 1,5 km cu care aceasta debuta.




Am urcat 2 randuri de scari metalice pana la intrarea in grota formata artificial, de catre soldati in vremea WW1 si am inceput sa mergem, defapt sa urcam intai o panta mica, care a crescut din ce in ce mai mult pana la capatul pesterei. Aici am dat de un grup de italieni debusolati, care intoarceau pe toate partile o harta. Cert era ca singura iesire din pestera era o via ferrata, iar ei se asteptau la o poteca. Cat s-au codit ei, am facut traversarile pe ferrata, depasind acrobatic cele cateva persoane din grup.


La iesirea din grota

O mare surpriza am avut atunci cand s-a incheiat portiunea de ferrata: niciun indicator nu ne arata in ce directie sa ne continuam traseul, niciun marcaj nu ne indica vreo poteca, toate cararile care erau batute acolo mergeau la vale, spre Pasul Falzarego (cum si-au dat seama dupa vreo 30 min italienii nostri). Am inceput sa cautam asiduu marcajele, dar nici urma de Lipella. Era clar ca trebuia sa urcam, dar daca ne uitam in sus nu arata a nimic turistic. Atunci ne-am gandit ca poate am pierdut vreo iesire din pestera (pe traseu grota avea diverse ferestre) si M. s-a intors sa verifice. S-a intors insa dezamagit ca nu gasise vreo indicatie. Asa am pierdut mai bine de o ora, cand solutia salvatoare a aparut in persoana unor englezi familisti, care faceau doar grota, dotati cu...ghid! Si ce ghid bun aveau! Nu l-am vazut in nicio librarie italiana si descria perfect traseul.


Pe poteca nemarcata


Conform indicatiilor din carte am urmat o parere de poteca nemarcata pret de 400m, prin zona care noua ni se parea la iesirea din grota prea expusa pentru a fi un traseu turistic. La un moment dat, ca din neant, a aparut un marcaj, un punct rosu care avea defapt sa ne calauzeasca pana pe varful treimiar. Traseul de ferrata incepea cu o urcare si din ceea ce puteam vedea cu ochiul liber, avea sa urce continuu pana sus.

Dupa o prima portie de urcare am avut insa surpriza sa vedem ca ferrata isi opreste ascensiunea si ne obliga la o traversare. O facem si pe asta, cu gandul ca apoi vom urca din nou. Am avut dreptate si o noua urcare a inceput, de data aceasta privelistea de sub noi devenind din ce in ce mai expusa si sentimentul de aerian crescand simtitor. La finalizarea ei a urmat o noua traversare, care mie mi-a ridicat ceva probleme. Daca M. e un catarator bun, eu am o chestiune legata de inaltimi, unde nu ma simt tocmai confortabil. In situatii mai bizare pot sa ma blochez pe o priza la vederea unei prapastii sub ea. Asa a fost si la aceasta traversare: nu exista nicio priza de picior, traversarea putand fi executata cu sprijin in maini, in cablul de fier.



"[M]-Se trece la aderenta!
[ S] -Glumesti?!
[M]-Nu. Te tii de cablu, si misti din picioare."


Acesta a fost schimbul de replici (+ munca de convingere ca varful bocancilor mei Meindl- singura suprafata care avea sa atinga peretele in aceasta trecere- e dintr-un material foarte aderent) in urma caruia vrand-nevrand am miscat repede-repede din picioare, m-am tinut vartos cu mainile de cablu si am reusit sa trec pasajul acela in care aparent picioarele nu stateau pe nimic. Un mare ajutor am primit de la M., care mi-a mutat carabinele in punctele de asigurare si o motivatie in plus a fost faptul ca o descatarare pe traseul facut pana atunci era aproape imposibila.


Pasajul acesta fiind trecut, cele ce urmau sa apara mi-au parut mai simple. In mod ciudat insa, scenariul se repeta: urcam un perete, dupa care faceam o traversare la stanga. Dupa vreo cateva repetari, am inceput sa am impresia ca am apucat pe altceva, caci traseul acesta nu ducea nicaieri sus, ci ne tot plimba vertical -> stanga-> vertical. Unele traversari erau mai interesante, trecand pe pietre umede, pe care ne picura apa de undeva de sus (de la ceea ce noi speram sa fie izvorul de alimentare al refugiului Giussani). La un moment dat am dat de un gol vertical care trebuia sarit. M, avand pasul mai mare l-a sarit cu incredere. Eu nu m-am incumetat si am urcat pe un bolovan lipit de perete, unde m-am chinuit ceva sa catar si sa descatar, cu motivatia ca evit prapastia ce altfel ar fi trebuit sa o sar.



La un moment dat, desi traseul devenea deseori dificil si alta data exact aceleasi situatii mi-ar fi ridicat reale probleme, atat de mare devenise rutina sus-> stanga -> sus incat le faceam fara sa cracnesc si nici nu mai aveam timp sa stau sa ma gandesc ca poate e prea greu. Ma cataram fara probleme.

Stand la o pauza de apa

Trecusera deja vreo 4h de cand gasisem in cele din urma traseul la iesirea din grota si noi faceam rutina. M. a luat-o la un moment dat inainte si dupa ce am catarat ferrata verticala l-am gasit examinand un pic nedumerit harta: cauta pe ea "Cima", caci pe stanca era desenata o bifurcatie: in sus Cima, la stanga Rif. Cantore. Atunci m-am bucurat ca stiu ceva portugheza, pentru ca si in aceasta limba latina Cima inseamna Varf. M. nu avea cum sa gaseasca pe harta Cima, ci Tofana di Rozes, numele varfului.

Am stat sa cugetam cateva momente: la ora 14.00 gasisem adevarata ferrata, si era aproape ora 18.00, iar pana la varf nu stiam cat puteam sa mai facem. Solutia cea mai inteleapta era sa mergem catre ex-refugiul Cantore, care defapt era localizat imediat langa refugiul Giussani. Ne-am propus sa dormim la acesta din urma si a doua zi sa cucerim varful treimiar. Acestea fiind planificate am pornit pe poteca aeriana catre refugiu, un pic dezamagiti ca nu am avut timp sa terminam ferrata, dar impacati ca ne puteam odihni in curand la Giussani.

Totusi, trebuie sa recunosc ca am avut un sentiment de multumire pentru ca stiam ca am facut o ferrata deosebita, mai grea si mai spectaculoasa decat cele cu care eram obisnuita pana atunci.

Refugiul Giusani