1 mai la Ecomaratonul Moieciu de Sus

De cand a venit primavara, parca scuzele de a nu ma antrena prin alergare se iscau din senin. Fie aveam treaba pana seara tarziu la serviciu, fie se intampla ca vremea sa nu fie cea mai grozava, totul lucra parca in favoarea comoditatii. Am mai apucat din cand in cand sa trec pragul salii pe care o frecventam acum 2 ani si am redescoperit placerea antrenamentelor cardio adevarate, total diferite celor de fatada pe care le-am experimentat in ultima vreme la salile de fite calcate de ziariste obosite, de vedetutze de mahala bucuresteana si instructori cunoscuti prin media, dar nu si in lumea sportiva.

Si iata ca M. vine cu ideea curajoasa sa participam la maratonul de la Moieciu. Vreo 2 saptamani sunt impacata cu ideea ca ma voi inscrie la crosul de doar 14 km, dar ma suna Cornelia, organizatoarea, sa ma anunte ca daca vreau sa achit taxa de maraton (la care ma aruncasem din prima cu cateva luni in urma) ar fi un moment bun sa o fac. Si ca prin vis, ma vad cu ea si iata ca raman inscrisa oficial la cursa de 42 km.

Dupa mai bine de 4h30 de drum infernal de aglomerat, ajungem in ajun de competitie in Moieciu. Cazarea ma prost dispune inca de la sosire si ma culc imbufnata ca nu m-am ocupat mai din timp de aspectul acesta.

Dis-de-dimineata facem rand la start si desi ma bucur sa vad fete cunoscute, nu simt emotia pe care o aveam cu jumatate de an inainte, la MPC, cand venisem bine antrenata si cu speranta ca voi scoate un timp mai bun decat cel de la prima participare. De data aceasta nu sunt conectata la competitie. Ei bine, vreau doar sa particip pentru ca e o ocupatie buna pentru o zi de 1 mai cu vreme buna.

Se da startul si incep sa alerg cu viteza mea de "croaziera", cea care nu imi consuma resursele. Pe langa mine incep sa treaca zeci si zeci de alergatori. In viteza. Fara menajamente. Sunt probabil alergatori la cros, poate maratonisti de asfalt, carora prima bucata de vreo 4km li se pare cunoscuta din competitiile care nu se dau la munte. Chiar daca as vrea, nu pot sa trag mai tare: mi-e cald, am un rucsac maricel si bolborisind cu apa, m-am trezit cu fata la cerceaf, nu am chef de efort brusc...

Incep sa regret ca nu m-am antrenat prin parc macar in ultima luna. Uite ca am ajuns printre ultimii din multimea de concurenti. Si daca particip doar la cros ce are? Nu am venit de acasa cu motivatia de a scoate un timp, nu am pretentii pentru ca ma simt iesita din forma si nu stiu sa ma mint ca pot, asa ca imi propun sa fac macar prima bucla.

Cu obiectivele acestea usor de atins in gand, incep sa ma uit relaxata la ceilalti concurenti. Pe multi ii stiu de la Maratonul Pietrii Craiului: pe cei cu look atletic, cu echipament profesionist sau pe aproape, cu vointa puternica si nerv. Pe unii ii clasific din prima in "asfaltisti": fete cu coada balansand in vant, cercei mari si rotunzi, echipament de bumbac, sticle de jumate de apa tinute in mana, numar de cros. Ma depasesc asfaltistii astia, unul cate unul...pana ajungem la podetul peste rau. De acolo incepe urcarea: asta imi place. Imi scot betele de tura pe care le-am plimbat in alergare usoara pana aici si incep sa imi turez motorul pentru urcarea constanta si fara oprire care imi place atat.

Nu sunt o alergatoare adevarata. Sunt un om care face sport si miscare cu pasiune, dar stiu alergatori in adevaratul sens al cuvantului si nu ma aproprii nici pe departe de vointa si de placerea pe care ei o simt atunci cand alearga. Mie insa imi place la munte. Imi place sa urc, e o activitate care nu e un efort pentru mine si imi place sa ma uit in jur: la padure, la muntii din zare, sa imi gasesc un ritm constant care sa ma tina pana la sfarsit. Incepand de acum incep sa ii depasesc pe ceilalti. Apreciez gestul sportiv al multora de a face loc celui din spate daca simt ca sunt prea inceti. Urc, urc si deja cei ce m-au intrecut pe drumul asfaltat raman in urma. Nu ma opresc la punctele de alimentare din prima tura pentru ca nu simt nevoia. Am apa in spate si profit de ea din cand in cand. Dupa urcare urmeaza o coborare destul de abrupta pentru genunchii mei care mi-au mai facut probleme in trecut, asa ca o iau usurel intai si pentru ca vad ca se poate mai grabesc un pic ritmul. Ajung la capatul primei bucle intr-un timp decent (aprox 1h40) si ma simt bine asa ca ma hotarasc sa continuu.

In bucla 2 si 3 am mai socializat cu ceilalti participanti si asta ajuta mereu ca timpul sa treaca mai usor. Din pacate una din persoanele cu care am ajuns sa discut a fost chiar M. El e deobicei mult inaintea mea. E un alergator adevarat, cu viteza si antrenament in spate, dar din cauza ca il dureau genunchii l-am ajuns pe la sfarsitul buclei 2. Avea sa ajunga cu 10 min dupa mine la finalul maratonului.

Incepand cu bucla numarul 2, nu m-am mai intalnit cu nicio fata pe tot traseul. Am aflat dupa ce am trecut finishul, ca fata dinaintea mea era cu vreo 10 minute in fata doar.

Am terminat maratonul in 6h17, un timp pe care nici nu visam sa il ating la inceput de sezon. Am fost a 5-a la categoria mea, feminin 18-34.