La varful Omu, prin Bucsoiu

Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.



Ne cazam

Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.

Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.

Traseul

Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.

Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.

S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.

Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...

Costila, in departare


Cabana Omu, in zare

Ce sandwich-uri bune am "gatit"!

Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.

Prin zapada...

Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.

Nu mai e mult...


Cabana Omu

Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.




La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...


Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.

Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.

Restanta la Dolomiti: Ivano Dibona, traseul de creasta

Unul din ultimele noastre trasee din Alpi a fost ales pentru a impaca dorintele amadurora: nu am facut decat varfuri pe parcursul vacantei noastre, asa ca o creasta intreaga il incanta pe M., iar faptul ca dificultatea traseului nu era prea mare m-a facut sa sustin alegerea sa.

Desi m-am plans de vreo cateva ori ca prefer sa merg pe jos in defavoarea telecabinei/teleschiului, de data aceasta nu aveam scapare. Creasta era data in carticica noastra ca fiind o ruta de 8h. Si ca o razbunare a Zeului Telecabinelor nu am luat una, ci 2 astfel de mijloace de transport: un teleschi modern, din acelea cu copertina transparenta si un asa botezat "tomberon", adica o inedita si cam veche cabina metalica de 2 persoane, care arata fix cum numele sugereaza.

Tomberonul

Refugiul de la inceputul traseului

Traseul debuta cu o scara la care asteptau cuminti mai multi turisti: se pare ca am prins in sfarsit aglomeratia pe care altii o traisera deja pe trasee si pe care noi am fost privilegiati (sau neastamparati ... pentru ca am ales ferrate dificile) sa o ocolim.

Era un frig crancen: in jur de 4 grade, dar ziua se anunta insorita si apropierea constanta de soare avea sa compenseze cu temperaturile scazute.

Priveliste din creasta

Inca de la inceput traseul s-a aratat spectaculos: dupa nici 10 m de ferrata a trebuit sa trecem o punte suspendata peste o rapa adanca.




Via ferrata era proaspat refacuta si asigurarile erau excelente, de multe ori fiind chiar inutila folosirea kitului. L-am purtat insa pe noi, echipati ca niste mineri:

Singurele probleme pe care ni le-a ridicat traseul au fost cele de orientare: fosta via ferrata DiBona a fost dezafectata si inlocuita cu una noua, pe deasupra celei originale. De multe ori insa e mai la indemana si chiar mai logic sa o iei pe cea veche si te pomenesti pe cate o brana infundata de pietris fara vreun cablu de asigurare. Cea veche mai are inca poteca batuta, marcajele vizibile si e foarte usor sa alegi gresit traseul corect. Nu am fost singurii cu aceasta "problema": am tot adunat pe parcursul rutei turisti fara de harta sau fara habar care nu stiau nici ei pe unde sa apuce.

Tura am terminat-o mai repede(in 6h) decat se zicea in carte, desi ne-am straduit sa nu ne grabim facand lungi pauze de masa, de privit si de studiat harta in cautarea traseului.

Alpii Dolomiti: Via Ferrata Michelli Strobel

Prima noastra via ferrata urma sa fie, cum e defapt si logic, mai simpla, de acomodare. Stiam inca de la plecarea din RO ca acestea au grade de la 1A pana la 5C si ne-am cumparat chiar o carte pentru incepatori (in italiana, pentru ca era mai cu poze). In acest ghid ferratele erau notate cu maxim 3 stelute, de unde am dedus noi (ca daca e pentru incepatori) gradul si steaua coincid. Bun...


Doar nu era sa incepem cu o ferrata de gradul 1! Normal ca am ales una cu 2*. Nu pot sa uit cum ii strigam lui M. (care a devenit un catarator foarte bun), in timp ce incercam sa escaladez un horn, ca e destul de aiurea ferrata, mai ales ca citisem eu "non per principianti" (adica nu pentru incepatori!). Ce nu stiam noi atunci era ca 2* nu insemna gradul 2...ci ca, defapt, acea v.f avea gradul 3B! Adica necesita abilitati de catarare, avea pasaje tehnice si expunere aeriana.


Pe la 8 dimineata am coborat dintr-un autobuz urban cu un sofer foarte amabil si am inceput o urcare abrupta si lunga spre originea v.f Strobel care ducea la Punta Fiames. La placa care marca inceputul feratei ne-am pus pentru prima oara echipamentul special si am multumit in gand americanilor, care fac manuale complete pentru dummies (kitul lui M., marca Black Diamond, continea instructiuni despre cum se utlizeaza echipamentul in diverse situatii+ poze. Al meu, marca italiana Salewa, spunea doar cum se prinde de ham, nu si ce sa fac cu carabinele si cum sa le folosesc pe scari, pe lant, sau la coborare).




Ferrata a debutat impetuos cu o catarare pe un perete relativ vertical, urmata de ascensiunea catorva hornuri destul de incomode datorita rucsacilor voluminosi pe care ii purtam in spate. Pe masura ce inaintam privelistea devenea din ce in ce mai spectaculoasa. In spatele nostru se vedea capatul Cortinei, delimitat de un stadion de atletism care era parca desenat jos, mult sub noi. Aveam senzatia ce sunt undeva sus, deasupra lumii.



Portiunile de catarare au fost alternate de unele de mers pe poteca, destul de pasnice. Pe drum am mai intalnit un cuplu de italieni(care inaintau destul de rapid, cunoscand traseul si avand experienta de v.f), o familie de germani(inclusiv copiii de vreo 14 ani) si un grup de rusi (care erau chiar mai inceti ca mine). Ne asteptam la mai multi via ferratisti, mai ales ca noi credeam ca e un traseu doar de gradul 2. Mai tarziu aveam sa aflam explicatia...


Aeriana a fost catararea unui perete asigurat cu trepte metalice. Daca aceasta ascensiune nu ar fi fost grea in conditii normale (avea doar 20-30 m), inaltimea la care ne aflam facea totul sa para spectaculos. Portiunile asigurate doar cu cablu metalic, care presupuneau catarare erau insa cu prize bune, foarte stabile in ciuda calcarului din compozitia rocii. Dupa acestea, a urmat un perete vertical pe care se afla o scara de fier, lunga si expusa.


Cand in cele din urma am terminat de escaladat si acest ultim obstacol, rasplata a venit generoasa sub forma unei privelisti grozav de spectaculoasa a muntilor din jur. Ne aflam la 2700 m, iar valea ampezzana ni se deschidea in fata ochilor. Toti turistii au poposit o vreme pe varf, admirand imprejurimile si relaxandu-si muschii incordati dupa catarare.




Retragerea din traseu nu s-a facut pe via ferrata, ci pe o vale alpina. Inainte de a cobori pe aceasta, am discutat cu niste italieni care urcasera special pentru a cobori pe valea respectiva, zicand ca pietricelele calcaroase foarte fine de acolo sunt o placere la coborat. Hmmmm....Eu nu pot spune ca am fost de aceeasi parere: coborarea a semanat cu una pe zapada. Pietricelele albe si foarte marunte alunecau de sub picioare, asa ca am aplicat tehnica hivernala: genunchi departati, trunchi un pic aplecat...si tot am cazut la un moment dat, ca si italienii mari iubitori de coborari de gen! Unde mai pui ca era o ditamai valea...



La baza ei, am urmat un traseu printr-o padure de o vegetatie foarte bogata. Pe drum am mai intalnit cativa biciclisti, niste tipe care alergau la deal, un cuplu imbracat montano-elegant(sosete tiroleze, pantaloni scurti de piele). Am prins la fix autobuzul catre Cortina si am inceput sa ne gandim la urmatoarea noastra ferrata...

Muntii Tatra, iarna

In 2008 am participat la tabara de alpinism hivernal organizata de Marian Anghel in muntii Tatra, in Slovacia. In acest masiv se ajunge usor cu masina (o zi pe drum din Bucuresti), cu trenul(1 zi si jumatate) sau cu avionul.

Am plecat intr-o dis-de-dimineata din Bucurestiul cenusiu de iarna pentru a dormi in noaptea respectiva in orasul de la poalele muntelui slovac: Poprad. Un orasel simpatic, curat, totusi industrial si cu multe blocuri care iti aduc aminte de tara pe care ai lasat-o in urma. Sentimentul de familiaritate dispare insa la gara, cand vezi trenuletul ce conecteaza cu frecventa metroului bucurestean statiunile de la poalele masivului.

Ne suim in trenuletul elegant, ne potrivim rucsacii grei si voluminosi (parca cele mai mari bagaje din vagon) pe unde apucam si incepem sa examinam curiosi fizionomiile calatorilor din jur. Un amestec de diferite trasaturi si pigmenti (ba blond spalacit, ba bronz estival in miez de iarna) iti atrag atentia oricat de discret ai dori sa fii. Iti dai seama imediat ca cei din jur nu sunt numai slovaci, ci si turisti straini (europeni sau mai exotici) si incepi sa te integrezi in multitudinea etnica, constient de banalitatea prezentei tale.

Pe geam se desfasoara o suita de peisaje albe imaculate, de statiuni dese cu gari cochete, prin care trenuletul trece repede si eficient.

Intr-una din statiuni coboram si nu ne putem abtine sa vizitam cele cateva magazine de produse montane, mult mai bine aprovizionate decat maghernitele noastre. Vanzatorii draguti si informati, varietatea produselor nu te lasa indiferent si nu iesim fara sa fi cumparat macar o pereche de sosete speciale pentru anotimpul rece, de manusi, sau chiar de bocanci.

Suntem un pic surprinsi ca avem posibilitatea sa urcam o diferenta de nivel considerabila cu un ingenios trenulet cu cremaliera si uimiti de-a binelea constatam ca drumul spre cabana destinatie e o adevarata autostrada alpina: poteca e intretinuta, larga si plina de turisti care practica schi fond, imping carucioare cu copii sau pur si simplu se plimba relaxati, ca de ...e weekend.

Trenuletul cu cremaliera defapt este tras la deal pe un lant de trenul care coboara in acelasi timp:

Urcam binisor pe poteca in jur de 40 de minute si ajungem la cabana. Aici surpriza avea sa ne fie si mai mare, noi (amatori romani de munte) asteptandu-ne la conditii de 1000+ metri. In locul cabanei de beton vedem o cocheta cabana decorata cu lemn, in locul camerelor murdare si neprimitoare de la noi primim camere calde, asternuturi proaspat spalate si calcate si ne este aratat dusul cu apa fierbinte de la etajul nostru.

Sala de mese pastreaza stilul rustic de odinioara, avand agatate pe pereti poze de la inceputul secolului trecut cu vechii cabanieri, o pereche de schiuri vechi de cand lumea, un buchet conservat de flori de colt. In spiritul rustic cabanierul ne serveste cina la lumina unei lampi cu gaz, intr-o atmosfera aproape romantica.

Pe parcursul celor 5 zile cat am stat in Tatra am facut diverse ture catre varfuri locale, escalada pe cascade de gheata si plimbari. Ca turist iti este interzis sa te aventurezi singur iarna pe vai, nemarcate si marcate, insa daca esti insotit de un ghid ai acces la tot. Ce inseamna tot? Pozele redau cel mai bine :)

Trasee alpine

Escalada pe cascade de gheata

Observare fauna

Plimbari...de fotografie

Relaxare si schi:

Plimbare cu telecabina pentru cei mai putin in forma sau mai putin curajosi:

Toate acestea fiind incercate si apreciate, cum altfel sa nu iti doresti sa revii, eventual vara pentru a-ti astampara curiozitatea nou nascuta? In Tatra am revenit de atunci...dar asta e o alta poveste.