Muntii Rodnei vazuti de sus: ziua 1

Muntii Rodnei au fost mereu o destinatie wanna-do, must-do si in cele din urma am gasit timpul necesar pentru a face lungul drum Bucuresti-Borsa si a mai avea si 2 zile dedicate muntelui. Toata ziua de sambata am petrecut-o pe drum(aici poti vedea ce am vizitat) dar duminica aveam sa ne "razbunam" si sa urcam pe munte.



Cum ne-am trezit mai tarziu decat estimasem (in Borsa aerul tare te face sa dormi foarte bine, iar noi eram deja un pic obositi de pe drum), am zis sa urcam macar pana intr-o sa, deasupra Cascadei Cailor, pentru a vedea cum se prezinta peisajul. Zis si facut, am plecat intre 10-11 a.m pe traseul marcat cu triunghi rosu.



Borsa de dimineata





Ei bine, acest marcaj era foarte vizibil atunci cand drumul forestier era evident si lipsea cu desavarsire atunci cand aveai nevoie de el. La rau, am pierdut marcajul si am urmat drumul care ne ducea la cariera de piatra. Acolo nici urma de traseu. Ne-am intors la ultimul triunghi rosu si M., care mai fusese vara pe aici, a zis ca se poate urca si direct pe albia raului, peste bolovanii pe care se revarsa apa ce venea de mai sus, de la cascada destinatie.

Cannyoning

Asadar, am facut si un pic de canyoning, ca sa nu ne plictisim cu vreun traseu obisnuit, pe poteca. Asta pana cand ne-am saturat de bolovani si lemn umed si am decis sa urcam pe albia, pana in padure si sa cautam traseul real, pentru tot poporul. Surpriza a fost ca nu era o simpla poteca, ci ditamai drumul, lin si fara panta mare, care ne-a dus in dreptul mult asteptatei cascade.

La cascada cailor (o poza Eula...)

De la cascada am inceput sa urcam in stanga, pe o panta mai abrupta, pe care M. stia ca trebuie sa fie trasee. Normal pentru acesti munti, marcajele acestora erau sporadice, sterse si uneori inexistente. Cu cat urcam, incepeam sa ne afundam in zapada iar temperatura scadea simtitor.



In sa, era frig de-a binelea, soarele ce stralucea puternic pe cer, fiind doar o pacaleala de-a gerului care se asternuse.











Dupa o bine-meritata pauza de masa si de privit, am decis sa urcam pe creasta.






Stiam inca de atunci, ca nu eram pregatiti, caci nu ne asteptam nicidecum la zapada serioasa de la inaltime si la frigul atat de surprinzator. Pe camerele video pe care le vazusem online, nu aparea petic de zapada, iar in toata tara aveam parte de vreme primavarateca. Am presupus, ca daca nici in Bucegi nu am avut nevoie de coltari, in Rodna situatia va fi aceeasi.






Am inceput sa inaintam catre creasta, urcand catre un varf pe o panta plina de jnepenis incarcat pana la refuz cu zapada.












Destul de greu, destul de frig, destul de tarziu. Ne-am dat seama ca nu are sens sa avem ca scop tocmai creasta, in conditiile date si am facut doar cat ne-a permis echipamentul si timpul. Urma sa recuperam in ziua urmatoare.

La varful Omu, prin Bucsoiu

Vremea se anunta frumoasa si in Bucuresti si la munte, asa ca preferinta noastra a fost clara: o tura prin Bucegi, nici prea grea, nici prea usoara, asa ca pentru o zi de duminica. Cum eu nu sunt mare fan al vailor tehnice iarna (le fac pentru ca trebuie:) ), am zis ca macar sa mergem suficient incat sa consideram ca am facut miscare. In acest scop se potrivea perfect traseul marcat cu rosu catre Vf. Omu, cu "escala" prin Vf. Bucsoi.



Ne cazam

Pentru a avea timp sa urcam si sa coboram in aceeasi zi fara a fi nevoiti sa ne trezim la 5 dimineata ca sa prindem un tren, am ales sa stam sambata noaptea la cabana Diham.
Marturisesc ca pentu mine a fost prima data cand am dormit aici, pana de curand trecandu-i pragul doar ca sa mananc cate ceva dupa o tura. De la inceput am avut retineri in a ramane peste nopate la vreo cabana, caci nu imi place frigul, mizeria, delasarea pe care le intalnesti la toate cabanele de prin muntii nostri. Adevarul e ca am inceput sa evit cabanele noastre, dupa ce am fost in muntii Tatra si in Dolomiti si m-am convins ca nu e normal sa nu ai parte de nimic si sa mai si platesti, in timp ce altii pot si mai ales sunt dispusi sa iti ofere conditii decente la aceeasi inaltime, in aceleasi conditii de lipsa a apei si a transportului.
Din fericire, cabana Diham s-a prezentat mult mai bine decat alte cabane de la aceeasi altitudine: camera avea baie proprie cu dus si apa calda, iar caldura in camera ne-a facut sa dormim cu geamul deschis, unde mai pui ca cabanierii au fost primitori. Decat sa ramai la cabana Poiana Izvoarelor peste noapte, mai bine alegi Diham, la care se ajunge la fel de repede, dupa o urcare usurica de la Gura Diham.
La ora 7.40 a.m (ne-am trezit mai tarziu decat planuisem, dar, de, se doarme bine la munte) am pornit alene in directia Pichetului Rosu. Cerul era de dimineata foarte senin si de la fereastra camerei noastre se vedea magnific o parte a masivului Bucegi.

Nu mi-am baut espresso-ul de dimineata... grrr.

Traseul

Dupa o plimbare de aproximativ o ora pe curba de nivel, prin padure, am ajuns la partea de urcare a traseului, pe o poteca ce serpuia prin jnepenis si tufisuri. Spre mirarea noastra nici pe panta, nici pana acolo, nu era pic de zapada. Fusese foarte cald saptamana precedenta si zapada se topise, lasand in urma mult noroi. Aerul era caldut, aducea mai mult a primvara decat a iarna pe care o dibuisem cu 2 saptamani in urma.
Am urcat pe poteca marcata, ocolind obstacolele pe care cei care trebuiau sa intretina traseul le-au "uitat" (tocmai taiasera crengile copacilor care amenintau poteca si in loc sa le dea la o parte, le-au lasat fix in drum).
La lanturi si in special pe Brana Caprelor nu am intampinat nicio dificultate, amenintarea ghetii depuse pe stanca lipsind. Cumva ne-am suparat ca am carat degeaba si coltari si piolet si casca.

Am ajuns pe culme si am poposit admirand imprejurimeile. Aici ne-am pus coltarii pentru ca am gasit destula zapada inghetata pe care se aluneca extrem de usor.

S-au dovedit extremi de utili in traseul nostru pana pe varful Bucsoiu.

Ajunsi pe acest varf am profitat de lumina foarte buna si am facut cateva poze si un pic cam flamanzi am luat si masa de pranz. Iarna organismul cere mai multa energie, pentru ca si efortul de a merge prin zapada e mai intens. Si ce foame mi se facuse dupa infiptul colatilor in gheata...

Costila, in departare


Cabana Omu, in zare

Ce sandwich-uri bune am "gatit"!

Dupa pauza de masa, am pornit spre cabana Omu.

Prin zapada...

Zapada e moale si umeda si se aduna sub coltari, facand foarte probabile alunecarile.

Nu mai e mult...


Cabana Omu

Nu am putut sa nu stam si aici ceva timp, la plaja.




La statia meteo mai era un grup de amatori de munte si dinspre Babele veneau inca cateva persoane. Aglomeratie mare pe platou...


Un tip la bustul gol ne-a intrebat daca e ok sa coboare pe Bucsoiu si i-am spus (cum au facut dealtfel si salvamontistii) ca ar cam avea nevoie de coltari pana sa ajunga la lanturi. Cu atentie ar fi reusit sa treaca, dar decat sa riscam sa il vedem la stiri, mai bine il incurajam sa o ia pe hornuri, catre Malaiesti.

Am ales sa coboram...din nou...pe Valea Cerbului. Desi ne-am cam saturat de traseul acesta, se ajunge usor si relativ rapid jos.

Iarna la munte: Valea Morarului si Valea Cerbului

Ca si in alte dati, ne propusem sa plecam o zi la munte, in Bucegi. De ceva timp incoace ramaneam doar cu propusul, ideile noastre de ture la munte neapucand sa se concretizeze. Planul era sa facem un traseu mai lung(sa recuperam weekendurile petrecute in Bucuresti), deci sa-l incepem de dimineata, asa ca am rezervat din timp cazarea la o pensiune din Busteni. Cum totul era aranjat, ar fi trebuit sa avem toate motivele sa ne urnim din Bucuresti in weekend. Fara scuze de data aceasta...cel putin asa speram noi!

Sambata dimineata: cumparaturi, treburi casnice...facut bagajul pentru munte(coltari, suprapantaloni, manusi de iarna, etc, etc)

Sambata la amiaza: un pranz copios format dintr-un pui condimentat, o salata de rosii, emental si ulei de masline, brocoli inabusit in unt si biscuiti frantuzesti. Dupa acest festin stateam si ne uitam unul la altul, cu un gand comun: oare sa mai mergem la munte? Acasa era cald si bine, totul te imbia la un weekend linistit. Ar mai fi fost o ora pana la tren, daca am fi fost hotarati, cand ne-am decis brusc sa mergem totusi in Bucegi. In marea graba am apucat rucsacii, betele de tura si ne-am incaltat cu greii bocanci de iarna si...la drum!

Duminica dimineata, ora 6:30. Trezirea.

Nu regretam inca de sambata seara ca alesesem muntele in locul tihnei domestice: noaptea senina ne oferise un peisaj spectaculos, luminat de o luna rotunda si clara. Abia asteptam sa fim si noi pe munte. In Busteni nu era fir de zapada, asa ca ma gandeam ca am carat inutil echipamentul de iarna, dar nu se stia cum va fi sus.

Am plecat pe la 7++ de langa Caminul Alpin catre Poiana Costilei si apoi catre intrarea in Valea Morarului. Pe masura ce inaintam temperatura scadea, iar padurea devenea zaharisita de zapada. Nu prea multa ce e drept.

Dupa o pauza de mic dejun montan, adica la umbra unui bolovon, cu privilestea vailor care apareau acum intr-adevar incarcate de zapada, am inceput urcarea pe Morar. Mai facusem acest traseu vara si chiar iarna, cand toti bolovanii erau acoperiti de zapada. Acum insa, chiar de la intrare am intampinat unele probleme la saritori: zapada era cat sa acopere superficial valea, iar dedesubt era gheata si pamant inghetat. Stanca pe care puneam picioarele era extrem de alunecoasa, din cauza stratului inghetat, iar- pentru ca nu ne luasem pioleti- mainile trebuiau puse direct pe piatra rece pentru a te catara. Deloc placut, mai ales ca incepusem sa simtim frigul iernatic in toata puterea cuvantului. Noroc cu coltarii: i-am scos inca de la inceputul traseului si m-au ajutat enorm sa ma catar pe stanci. Manusile de catarare s-au udat repede, asa ca le-am schimbat cu unele de Gore-Tex. Acestea au fost excelente, ramanand uscate pana la sfarsit, in ciuda zapezii in care am fost nevoita sa ma infing de multe ori.

Saritoare dupa saritoare, am trecut de prima parte, cea bolovanoasa a vaii. A inceput acum o zona de ascensiune domoala, pe zapada. Coltarii se afundau in nea, pana cand dadeau inevitabil de catre o stanca ascunsa privirii si scartaiau infiorator. Unde mai pui ca ma dureau si glezenele de la echilibristica pe stanci, facuta cu coltari. Am urcat asa mai multa vreme. In jurul nostru se lasase o ceata laptoasa, care iti ascundea orice obiect inconjurator. M-am mirat ca M. cunoaste atat de bine traseul. Daca eram eu as fi mers probabil pe alte valcele, dar el cunoastea si pe intuneric drumul corect.

Am ajuns la o portiune plina de pietris inghetat: nu erau bolovanii mari de la intrarea pe vale, ci unii mai mici, pe care stateai ca un acrobat pe sarma. Am urcat o bucata din peretele stancos pana cand nu am mai putut: era nevoie de un piolet pentru a trece mai departe. Totul era inghetat si prizele de maini lipseau. Eu am incercat sa ocolesc bucata cu pietre, printr-un valcel cu zapada. Era destul de abrupt, dar asta nu m-ar fi deranjat daca zapada proaspata nu ar fi plecat in placi de jumatate de metru, de sub picioarele mele, cu mine sau lasandu-ma pe stanca inghetata si deloc primitoare aflata sub ea. La un moment dat nu am mai putut inainta, neavand priza de maini. M. s-a intors dupa mine si am mers si mai la stanga vaii, unde ceva timp a incercat diverse alte posibilitati. In cele din urma am urcat pe un valcel inzapezit, pana am dat de vreo 2 saritori mai urate, de unde M. m-a tras efectiv.

Aceasta bucata fiind trecuta, m-am simtit foarte obosita: de la frig, de la concentrare, nu stiu...M. mi-a spus ca am mai avea o caldare de urcat, ceea ce insemna destul de mult. Am inceput sa urc incet, ca sa imi dramaluiesc energia. Surpriza a fost ca defapt nu mai era nicio caldare de urcat: ceata nu ne permitea sa vedem nimic si defapt noi ajunsesem dupa escaladarea aceea anevoioasa in saua care ducea la Vf.Omu.

Odata cu bucuria mea a aparut si un soare chior pe cer. Tot nu se intrezarea nimic, dar totul era mai luminos in jur. Am mers mai vioi catre cabana Omu, unde am facut o mica pauza, bineinteles pe prispa cabanei, deoarece unitatea e inchisa iarna si am zbughit-o la vale, catre Busteni. Valea Cerbului a fost usor de coborat: urme existau din plin, zapada nu era foarte mare, iar coltarii puteau fi scosi fara probleme. Am ajuns in Busteni pana sa se insereze si am calculat ca am facut cele 2 trasee(cu plecare si intoarcere in Busteni) in cam 11 ore. Avand in vedere conditiile neasteptate, eu zic ca a fost ok.