Restanta la Dolomiti: Ivano Dibona, traseul de creasta

Unul din ultimele noastre trasee din Alpi a fost ales pentru a impaca dorintele amadurora: nu am facut decat varfuri pe parcursul vacantei noastre, asa ca o creasta intreaga il incanta pe M., iar faptul ca dificultatea traseului nu era prea mare m-a facut sa sustin alegerea sa.

Desi m-am plans de vreo cateva ori ca prefer sa merg pe jos in defavoarea telecabinei/teleschiului, de data aceasta nu aveam scapare. Creasta era data in carticica noastra ca fiind o ruta de 8h. Si ca o razbunare a Zeului Telecabinelor nu am luat una, ci 2 astfel de mijloace de transport: un teleschi modern, din acelea cu copertina transparenta si un asa botezat "tomberon", adica o inedita si cam veche cabina metalica de 2 persoane, care arata fix cum numele sugereaza.

Tomberonul

Refugiul de la inceputul traseului

Traseul debuta cu o scara la care asteptau cuminti mai multi turisti: se pare ca am prins in sfarsit aglomeratia pe care altii o traisera deja pe trasee si pe care noi am fost privilegiati (sau neastamparati ... pentru ca am ales ferrate dificile) sa o ocolim.

Era un frig crancen: in jur de 4 grade, dar ziua se anunta insorita si apropierea constanta de soare avea sa compenseze cu temperaturile scazute.

Priveliste din creasta

Inca de la inceput traseul s-a aratat spectaculos: dupa nici 10 m de ferrata a trebuit sa trecem o punte suspendata peste o rapa adanca.




Via ferrata era proaspat refacuta si asigurarile erau excelente, de multe ori fiind chiar inutila folosirea kitului. L-am purtat insa pe noi, echipati ca niste mineri:

Singurele probleme pe care ni le-a ridicat traseul au fost cele de orientare: fosta via ferrata DiBona a fost dezafectata si inlocuita cu una noua, pe deasupra celei originale. De multe ori insa e mai la indemana si chiar mai logic sa o iei pe cea veche si te pomenesti pe cate o brana infundata de pietris fara vreun cablu de asigurare. Cea veche mai are inca poteca batuta, marcajele vizibile si e foarte usor sa alegi gresit traseul corect. Nu am fost singurii cu aceasta "problema": am tot adunat pe parcursul rutei turisti fara de harta sau fara habar care nu stiau nici ei pe unde sa apuce.

Tura am terminat-o mai repede(in 6h) decat se zicea in carte, desi ne-am straduit sa nu ne grabim facand lungi pauze de masa, de privit si de studiat harta in cautarea traseului.

Alpii Dolomiti: Treimiarul si poteca agatata

Dupa ce am fost obligati de circumstantele nefavorabile sa poposim peste noapte la refugiul Giussani, ne-am trezit dis-de-dimineata cu gandul arzator de a face primul nostru varf de peste 3000m: Tofana di Rozes. De la punctul unde parasisem ferrata Lippella teoretic nu mai era mult de urcat, dar citisem in cartea care ne servea drept ghid ca aceasta portiune este cea mai solicitanta d.p.d.v al abilitatilor de catarare.

Ziua precedenta imi daduse o reala incredere in fortele proprii si ajunsese sa imi placa cu adevarat sa merg pe ferrate mai dificile, asa ca am optat sa il insotesc pe M. pe restul de via ferrata care ne mai ramasese. Socoteala de acasa (a.k.a cabana) nu s-a potrivit cu cea din targ si in momentul in care m-am catarat pe primele prize si am apucat cablul mai cu putere, uitandu-ma in jos la privelistea aeriana, am simtit o crescanda dorinta de confort psihic. Pentru ca stiam ca mai exista o cale de acces pe varf, dar pe o poteca, am cedat impulsului de moment de a alege calea "pe picioare", decat pe cea aeriana. I-am strigat lui M., care se afla cu vreo 3 m deasupra mea, straduindu-se sa se strecoare cu rucsacul sau mare intre 2 stanci iesite din perete, ca prefer sa ma intorc si ca ii dau intalnire in varf. I-am dat dreptate cand am observat pe pielea mea ca o descatarare e ceva mai anevoioasa decat urcatul normal si cu chiu cu vai am revenit pe poteca.

Am mai pierdut ceva timp dezechipandu-ma si examinand harta. O oarecare neliniste m-a cuprins cand am vazut ca pe harta poteca pana pe varf e marcata ca fiind un traseu pentru "expert hikers". Aveam sa aflu ca nelinistea era nejustificata, motivul acestei gradari fiind lipsa unui marcaj coerent, nu prezenta unor pasaje tehnice dificile (ma vedeam deja facand o via ferrata singura).

Marcajul nu era grozav pentru ca aparea si disparea de pe traseu, uneori turistul fiind salvat de mormane de piatra artificiale, numite momai, alteori trebuind sa urce la inspiratie. Nu as putea spune ca a fost ceva deosebit, ci mai degraba enervant, deoarece in calea mea apareau 2-3 poteci, fiecare ducand in cele din urma sus, dar pe alte cai. Urcarea a fost banala, in sensul ca era monotona, pe pietris, dar lunga si destul de obositoare. Pe la 3/4 din traseu am observat o umbra neagra dand alert din maini. Clar omuletul in cauza nu se afla pe varf, dar - daca nu era vorba despre o cunostinta a unor turisti rasariti de curand in urma mea- era foarte posibil sa fie chiar M., iesit de pe via ferrata. Am salutat si eu dand din maini si am turat motorasul sa nu las omul sa astepte foarte mult, mai ales ca era destul de frig de dimineata.

In cele din urma m-am intalnit cu M. si ne-am uitat impreuna catre varful Tofana, aflat la inca vreo 150 m diferenta de nivel.

Se pare ca portiunea de via ferrata a fost ceva mai dificila, avand pasaje surplombate, dar nu a fost o problema pentru M., ci dimpotriva...A parcurs-o rapid, in 50 min, cam acelasi timp pe care mi l-a luat mie urcarea "pe picioare".

Am grabit pasul pe poteca ce ne ducea pana sus, sperand ca norii care cucerisera varful sa dispara. Nu a fost asa si la crucea care marca cei 3250 m ai Tofanei di Rozes am putut doar sa luam un pranz frugal, privati de peisaj.

Am coborat lent, constienti ca era deabia ora 10.30 si am pornit spre Refugiul Dibona, de data aceasta nu pe ferrata care cu o zi inainte ne obligase sa vedem muntele de jur-imprejur ci pe o poteca foarte bine amenajata, pe care urcau de zor sextagenari vioi.

Pentru ca ziua deabia incepuse ne-am hotarat sa nu coboram direct la statia de DolomitiBus, ci sa mergem pana la Refugiul Pomedes. Cea mai scurta cale (exceptand poteca serpuitoare ce isi avea originea la refugiul Dibona) era cum altfel decat o via ferrata. Aceasta era ceva mai simpla decat ne-am asteptat, neavand absolut nimic tehnic si fiind de facto o poteca agatata, cu o priveliste intr-adevar inedita. Motivul pentru care acest traseu fusese asigurat cu cabluri metalice era friabilitatea rocii. Citisem undeva ca roca rosie este cea mai de neincredere si acum vedeam cu ochii mei cat de usor se transforma in praf rosiatic. Traversarea a fost cu toate acestea foarte interesanta dpdv estetic.

De la Pomedes am luat un telescaun si apoi o telecabina pentru a ajunge cat mai comod in Cortina d'Ampezzo. Coborarile nu sunt foarte placute in Dolomiti, datorita inaltimii mari la care se incheie traseele, dar si a calcarului foarte mobil de pe vai si chiar drumuri.

Alpii Dolomiti: Via Ferrata Michelli Strobel

Prima noastra via ferrata urma sa fie, cum e defapt si logic, mai simpla, de acomodare. Stiam inca de la plecarea din RO ca acestea au grade de la 1A pana la 5C si ne-am cumparat chiar o carte pentru incepatori (in italiana, pentru ca era mai cu poze). In acest ghid ferratele erau notate cu maxim 3 stelute, de unde am dedus noi (ca daca e pentru incepatori) gradul si steaua coincid. Bun...


Doar nu era sa incepem cu o ferrata de gradul 1! Normal ca am ales una cu 2*. Nu pot sa uit cum ii strigam lui M. (care a devenit un catarator foarte bun), in timp ce incercam sa escaladez un horn, ca e destul de aiurea ferrata, mai ales ca citisem eu "non per principianti" (adica nu pentru incepatori!). Ce nu stiam noi atunci era ca 2* nu insemna gradul 2...ci ca, defapt, acea v.f avea gradul 3B! Adica necesita abilitati de catarare, avea pasaje tehnice si expunere aeriana.


Pe la 8 dimineata am coborat dintr-un autobuz urban cu un sofer foarte amabil si am inceput o urcare abrupta si lunga spre originea v.f Strobel care ducea la Punta Fiames. La placa care marca inceputul feratei ne-am pus pentru prima oara echipamentul special si am multumit in gand americanilor, care fac manuale complete pentru dummies (kitul lui M., marca Black Diamond, continea instructiuni despre cum se utlizeaza echipamentul in diverse situatii+ poze. Al meu, marca italiana Salewa, spunea doar cum se prinde de ham, nu si ce sa fac cu carabinele si cum sa le folosesc pe scari, pe lant, sau la coborare).




Ferrata a debutat impetuos cu o catarare pe un perete relativ vertical, urmata de ascensiunea catorva hornuri destul de incomode datorita rucsacilor voluminosi pe care ii purtam in spate. Pe masura ce inaintam privelistea devenea din ce in ce mai spectaculoasa. In spatele nostru se vedea capatul Cortinei, delimitat de un stadion de atletism care era parca desenat jos, mult sub noi. Aveam senzatia ce sunt undeva sus, deasupra lumii.



Portiunile de catarare au fost alternate de unele de mers pe poteca, destul de pasnice. Pe drum am mai intalnit un cuplu de italieni(care inaintau destul de rapid, cunoscand traseul si avand experienta de v.f), o familie de germani(inclusiv copiii de vreo 14 ani) si un grup de rusi (care erau chiar mai inceti ca mine). Ne asteptam la mai multi via ferratisti, mai ales ca noi credeam ca e un traseu doar de gradul 2. Mai tarziu aveam sa aflam explicatia...


Aeriana a fost catararea unui perete asigurat cu trepte metalice. Daca aceasta ascensiune nu ar fi fost grea in conditii normale (avea doar 20-30 m), inaltimea la care ne aflam facea totul sa para spectaculos. Portiunile asigurate doar cu cablu metalic, care presupuneau catarare erau insa cu prize bune, foarte stabile in ciuda calcarului din compozitia rocii. Dupa acestea, a urmat un perete vertical pe care se afla o scara de fier, lunga si expusa.


Cand in cele din urma am terminat de escaladat si acest ultim obstacol, rasplata a venit generoasa sub forma unei privelisti grozav de spectaculoasa a muntilor din jur. Ne aflam la 2700 m, iar valea ampezzana ni se deschidea in fata ochilor. Toti turistii au poposit o vreme pe varf, admirand imprejurimile si relaxandu-si muschii incordati dupa catarare.




Retragerea din traseu nu s-a facut pe via ferrata, ci pe o vale alpina. Inainte de a cobori pe aceasta, am discutat cu niste italieni care urcasera special pentru a cobori pe valea respectiva, zicand ca pietricelele calcaroase foarte fine de acolo sunt o placere la coborat. Hmmmm....Eu nu pot spune ca am fost de aceeasi parere: coborarea a semanat cu una pe zapada. Pietricelele albe si foarte marunte alunecau de sub picioare, asa ca am aplicat tehnica hivernala: genunchi departati, trunchi un pic aplecat...si tot am cazut la un moment dat, ca si italienii mari iubitori de coborari de gen! Unde mai pui ca era o ditamai valea...



La baza ei, am urmat un traseu printr-o padure de o vegetatie foarte bogata. Pe drum am mai intalnit cativa biciclisti, niste tipe care alergau la deal, un cuplu imbracat montano-elegant(sosete tiroleze, pantaloni scurti de piele). Am prins la fix autobuzul catre Cortina si am inceput sa ne gandim la urmatoarea noastra ferrata...