Post Scriptum Maraton Moieciu

Au mai aparut cateva poze de la maraton:



Hop, hop:



Iar M. era deja in fata:



Si preferata mea:

Cei 3 care au speriat Moieciul: Sinziana, Marius si Cata



Poate amintirea care ramane cea mai pregnanta dupa un asemenea eveniment, e cea a clipelor petrecute cu prietenii.

Competitii 2010

Anul acesta se pare ca avem o paleta mai larga de competitii de alergare la care sa participam

- 1 mai, EcoMarathon, la Moeciu.
- 16 mai, maraton între Sighişoara şi Mediaş. Alergare pe şosea.
- 5 iunie, semi-maratonul Tuşnad. Cursă tot pe şosea, de 23 km, dar pe un traseu ce urcă mereu
- MPC, ca de obicei in toamna

S-a deschis sezonul de toamna la alergat

Am avut parte de cateva zile calduroase saptamana aceasta, cu soare si vant caldut, asa ca am dat dovada de curajul nemaintalnit ...de vreo luna... si am alergat din nou in parc.

E incredibil cat de mult conteaza temperatura: fiindca saptamana aceasta nu am mai facut ciclul "iesit din casa, inghetat pana la tramvai, incalzire prin alergare, inghetat inapoi pe drumul spre casa", alergatul a redevenit sportul cel mai placut de practicat seara. Am inceput cu ture mici, de 6 km, seara de seara.Nu am fost singura, intrucat Herestraul s-a animat brusc, pe aleile sale alergand acum fete cunoscute sau plimbandu-se agale trecatori doritori de aer mai curat.

Daca ar tine pana la primavara vremea asta... :)

Maraton Piatra Craiului 2009

Sursa poze: http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Inainte de maraton

Marius si cu mine am inceput sa alergam impreuna in acest an, dupa ce timp indelungat activitatile noastre sportive nu s-au impletit in niciun fel, ba chiar s-au sfidat reciproc. Motivatia a venit dupa participarea la editia MPC din 2008. Atunci am realizat ca forma fizica buna si experienta montana nu sunt suficiente, ci ca defapt o strategie si un antrenament targetat fac diferenta in astfel de competitii. In ciuda planurilor noastre de a face astfel de antrenamente, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Anul dintre 2 editii a trecut repede, cu vreme buna tocmai cand nu ai neaparat chef sa alergi, cu vremea rea care te tine in casa atunci cand parca nu ai stare, cu treburi pe la serviciu tocmai cand ai programat un antrenament, cu vacante si pauze, cu tentatiile seducatoare ale altor sporturi ...si asa iata ca soseste vara 2009.

Intr-un final am inceput turele noastre prin parcul Herestrau, mai scurte la inceput, apoi din ce in ce mai lungi. Desi alergam de vreo 4 ori pe saptamana intre 10 si 18 km, nu ne-am simtit destul de pregatiti. Si aveam dreptate. Peste acest background avea sa planeze si factorul inevitabil: imprevizibilul.

Un alergator spunea:

"Divide the marathon into thirds. Run the first part with your head, the middle part with your personality, and the last part with your heart."

Alearga cu mintea

Ora 9. Ploaie marunta. Lume multa. Agitatie.

Suntem la start si -ca in anul precedent- simtim emotia vibrand in aerul parfumat cu BenGay. Dupa un start fals care s-a propagat rapid in multimea nerabdatoare, incepem in sfarsit sa alergam. Mi-am propus sa alerg cu mintea aici, adica sa nu exagerez pe primii 10 km, ci sa-i fac in ritmul meu normal. Minigrupul format de mine, prietenul Marius si colegul Radu se disperseaza in functie de ritmul fiecaruia. La fantana lui Botorog imi strafulgera gandul ca mai e foarte mult. Asa ca mentin ritmul pentru a avea energie pentru cei 40 km.

Cu toate acestea depasesc destula lume. Ploaia continua nu ma deranjeaza; e cumva placut sa simti racoarea unei dimineti de toamna, iar echipamentul s-a dovedit a fi de incredere si rezista eroic la apa. E o placere sa alergi fara mari sfortari mai ales ca stii ca in fata ta nu sunt multe concurente. In timpul urcarii catre Saua Funduri depasesc usor participantii si ajung cu suflul normal la punctul de control dinainte de saritoare. Dau dreptate in gand celui care spunea sa alergi prima bucata rational, realizez ca ma simt mai bine decat in anul precedent si...gresesc facand o alegere prost gandita.

Alearga cu personalitatea

Ajunsa la punctul de control ma gandesc sa poposesc cateva minute pentru a-mi strange betele si a manca ceva. Un baiat cu care mai vorbisem la urcare imi striga sa nu ma opresc, sa continui, dar personalitatea mea comoda alege sa dea organismului o pauza, desi nu e neaparat necesara. In cele cateva minute au trecut pe langa mine toti cei pe care i-am depasit in urcare si pe care nu mai aveam sa ii mai ajung tot restul traseului. La saritoare se facuse deja o coada lunga cand am ajuns. Se trecea foarte incet pentru ca stanca era alunecoasa. Stand pe loc am inceput sa imi regret decizia, mai ales ca incepusem sa tremur de frig. Dupa ce intr-un tarziu mi-a venit randul, am continuat sa cobor incet, cu precautie, lasand pe cei mai grabiti sa ma depaseasca. Ma gandesc doar ca cel mai important e sa termin acest maraton intreaga.

Cand panta s-a transformat in curba de nivel, am inceput sa alerg. Nu mai vedeam pe nimeni in fata si nici in spate. Sentimentul de singuratate e foarte ciudat: simteam nevoia sa am un coechipier cu care sa vorbesc, asa cum am fost eu pentru Marius anul trecut. Nu e vorba de incurajari, ci de faptul ca motivatia de a alerga a inceput sa se stinga lent. Ploua continuu, apa a patruns in cele din urma prin haine, adidasii baltesc si sunt grei de la noroi. Ajung la Spirlea, beau un pahar de apa si ma hotarasc sa recuperez alergand la vale.

Primii metri de coborare rapida se dovedesc dezastruosi: brusc ma injunghie o durere in picior, acolo unde anul trecut am avut o accidentare urata, care m-a tinut pe banca de rezerva timp de 4 luni. Initial refuz sa cred ca a revenit durerea, imi dau tot felul de motive sa o ignor: poate am calcat stramb, poate ma doare doar un pic, mai ales ca e frig si la temperaturi scazute simt accidentarea cel mai tare. Dar fiecare pas imi aminteste dureros de cele cateva luni de repaos. Durerea creste in intensitate desi eu incerc sa incetinesc ritmul. De nicaieri apare o fata micuta si zglobie care alearga rapid la vale. Ma intrece. Apoi mai apar altele doua, pe care le-am depasit demult...Fiecare pas al meu e durere, iar fiecare depasire e suferinta. Ma doare sfasietor nu doar piciorul ci si orgoliul. Stiu ca pot mai mult si nu imi place sa nu fiu intre primii. Trebuie sa recuperez neaparat si stiu ca alergarea pe drept pana la Plaiul Foii e excelenta pentru acest scop. Cobor incet si atent cat mai am din panta si tintesc catre drumul pietruit. Trec raul, ridic piciorul drept si calc cu putere. Ridic piciorul stang si calc. Nu pot sa imi inabus un geamat de durere. De ce?! Drumul e drept, accidentarea ma doare deobicei doar la coborare! Incerc alt pas. Si apoi inca unul. Durerea radiaza acum in tot piciorul. Ma fortez sa alerg, dar imi e imposibil. Dupa cateva incercari, cedez si aleg sa merg in pas normal. Cu gandul ca sunt printre ultimele, ma intreb daca mai are rost sa continui. Anul trecut mi-am demonstrat ca pot sa termin cursa; ce sens ar mai avea sa fac un timp la fel ca anul trecut?

Alearga cu sufletul

Ma apropii de punctul de control de la Plaiul Foii si imi aduc aminte de cursa de anul trecut, de faptul ca atunci nu ma simteam deloc obosita, dar ca am pastrat un ritm incet pentru a-mi ajuta partenerul de alergat, extenuat, sa termine cursa. Anul trecut nu conta timpul, conta sa terminam amandoi. La aceasta editie am alergat singura, cautand sa imi ating limitele, dar conditiile nu au fost ideale pentru aceasta provocare: ploaia, durerea s-au adunat intr-un amestec veninos care ineca dorinta de a continua. Totusi...

Muncesti ani de zile la perfomantele corpului tau. Inveti, practici, gresesti, repari, perseverezi. Te trezesti dimineata pentru a prinde acel moment mort in care orasul doarme amortit si tu poti practica in liniste miscarea care te face sa te simti bine toata ziua. Stai la serviciu intr-o agitata expectativa, cu gandul ca dupa cele 8 ore de munca te asteapta cativa kilometri in parc. Te culci noaptea tarziu dupa o alergare care iti reda energia furata de o zi de munca. Fiecare weekend devine o Mecca, pentru ca atunci esti liber sa te misti, sa nu depinzi de ore, de programe.

Si atunci cand ajungi aproape de finishul maratonului -care ti-a fost Scop timp de o vara sau poate timp de un an- poti sa iti refuzi demnitatea de a calca linia care te face participant? Sa reduci la inutil un efort indelungat, care chiar daca avea ca destinatie rezultate mai bune, ar fi o greseala.

Cu toate acestea in gand, poposesc putin la Plaiul Foii si ma indrept mergand- pentru ca altfel nu pot- catre urcusul Dianei. Din fericire, accidentarea nu ma doare la urcare asa ca imi permit sa "pompez" la deal, luand avans fata de alti participanti. Stiu ca ma vor depasi la coborare. Oricat de abrupta ar fi aceasta carare, pentru mine e o adevarata placere: pot sa merg din nou repede, pot sa depasesc usor.

Aproape de refugiu, intru in vorba cu Catalin, pe care l-am intalnit la coada de la coborarea saritorii. Anul acesta e si el dezavantajat de o accidentare, asa ca ne gasim un subiect in comun, pe baza caruia sa facem conversatie. Din vorba in vorba nici nu imi dau seama cand incepem sa coboram. Deoarece acum mergem, durerea nu ma inteapa atat de tare. Simplul fapt ca am cu cine vorbi si mai ales ca avem lucruri interesante de povestit ma face sa nu ma concentrez pe suferinta, ci sa inaintez increzatoare. Imi e absolut evident ca Catalin poate mult mai mult si il invit sa ma depaseasca. Cu toate acestea, el s-a resemnat deja cu privire la rezultatul din acest an, si ramane sa ma insoteasca. Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat enorm sa am un coleg de drum.

Nu alerg la vale, pentru ca imi e imposibil: ne intrec destul de multi. Ajunsi la Coltul Chiliilor ne decidem sa alergam pe ultimii si putinii kilometri ramasi. Ma bucur ca pe solul moale, lipsit de pietre si de o inclinatie mare, durerea s-a diminuat. Catalin ma motiveaza intai sa alerg, apoi sa fug mai repede. Imi da sfaturi foarte bune, pe care le voi tine minte pe viitor. Chiar si pe ultimii metri, nu ma lasa balta, ci ramane sa ma incurajeze pe mine si pe cei pe care ii mai intalnim pe drum. Pentru mine aceasta e o intruchipare a fair-play-ului.

Am trecut linia de finish. M-am pierdut in multime. S-a incheiat inca o editie a maratonului. Voua va comunic doar impresiile, cat inca mai sunt vii si puternice.

Sa mai si alergam...

Se spune ca alergatul e un sport complex, care antreneaza majoritatea muschilor, care are efecte surprinzatoare, bla bla bla...




Vreme de 2 ani am auzit in anturajul meu astfel de afirmatii laudative la adresa acestui sport. Pe mine insa nu m-a tentat niciodata sa alerg mai mult de 2km. Aveam mereu lista mea de motive si de comparatii cu alte sporturi, pe care o puneam la inaintare la fiecare invitatie de jogging primita:

- alergatul e un sport plictisitor si monoton. Pai doar ...alergi si gata! La aerobic e ca la dans, ai o multitudine de miscari pe care trebuie sa le inveti, exersezi si practici. Unde mai pui ca le si combini...Clar te implica mai mult la nivel mental.

- alergatul e un sport solitar. Deobicei vad alergatori singuri; rareori au norocul de a avea un partener care sa alerge in ritmul lor, care sa se tina strans de ei

- alergatul e un sport practicabil in locatii putine(din Bucuresti): parcurile sunt destul de mici si atunci apare necesitate de a repeta o tura pentru a face un traseu mai lung (deci monotonie!); parcurile sunt aglomerate de pedestri si biciclisti pe care trebuie sa te obosesti sa ii eviti

- toamna, iarna, primavara vremea e capricioasa si nu iti poti construi un program de alergare periodica. In plus se intuneca devreme si nu e tocmai placut sa alergi singur pe intuneric


Cu toate acestea in vara aceasta am facut un efort de intelegere si m-am apucat sa alerg. Intai a fost o chestie fortata de imprejurari, apoi am inceput sa ma obisnuiesc si nu ma indoiesc ca o sa ajunga sa imi mai si placa.

Motivele pro pe care le-as da oricarui interesat de alergat sunt:

- e cel mai ieftin sport: as putea spune ca e gratis, daca nu pui la socoteala echipamentul si asa destul de basic in felul sau (pantofi sport)

- e in aer liber

- exista motive de incurajare la vederea unui numar tot mai mare de amatori ai acestui sport in parcurile bucurestene

- practicat periodic si cu perseverenta are efect


Must have:

-adidasi/ pantofi sport cu talpa flexibila si groasa pentru a nu resimti reactia la betonul de pe jos

-pantaloni scurti, ca la noi e perioada de recoltare a bananelor acum

-un mp3 player ar ajuta sa iti iei gandul de la drumul monoton



Nu pot afirma ca e activitatea sportiva preferata, dar e un sport care se poate practica cu succes vara.