Un maraton cu surprize: Ciucas

M-am bucurat sa vad ca anul acesta s-au organizat primele editii ale unor noi competitii de alergare montana care sunt atat de binevenite pentru cei care au prins microbul de la candva singurul si probabil mult timp inegalabilul Maraton din Piatra Craiului. De la concurs la concurs, numarul participantilor creste vertiginos, in vreme ce timpii vechilor concurenti scad simtitor. Locatiile se diversifica, demonstrand ca Romania are munti numai buni de trail-run, poteci si drumuri gasindu-se pretutindeni.
Imi amintesc cum vara trecuta cautam de zor pe internet competitii montane, cu gandul ca MPC era o singura data pe an, tocmai in toamna, si parca nu ajungea un singur eveniment pentru tot anul. Anul acesta concursurile s-au anuntat in gura mare si astfel ne-am inscris si la prima editie a maratonului din Ciucas. Si nu numai noi, ci am mai convins vreo 2 colegi sa incerce pentru prima data un semimaraton.

Sambata de dimineata ne dam greu dusi din camera comfortabila a pensiunii unde ne cazasem de cu seara: eu ma simt un pic cam obosita dupa o saptamana lunga, iar Marius dimpotriva: e prea relaxat... Ajungem la start cu vreo 10 minute inainte de a se incepe numaratoarea inversa, ne reperam prietenii cu care schimbam cateva vorbe si nici nu avem timp sa simtim emotia ca deodata se porneste intreg plutonul in miscare.
Incep sa alerg usor, pentru ca urmeaza atat de mult...Marius porneste si el intr-un ritm nu prea alert, dar se desprinde curand de mine. Eu aveam sa incep sa alerg cu adevarat abia acolo unde traseul de semi si de maraton se desparteau. Si ce placere e sa alergi prin padurile Ciucasului: panta este lina, solul e acoperit cu frunze, drumul e lat si umbrit...nu mai simtisem asa o placere de a alerga de mult timp.



Marius in prima bucata a maratonului (poza organizatori)

Imediat inainte de punctul de control 2, ma intalnesc cu geamana Cornelia urmarita de 2 oi maratoniste care s-au tinut de noi destul incat sa imi dea idei ca or fi si ele participante aprige, si o ajungem si pe hoinara Elena. Prefer sa nu trag foarte tare de mine, mai ales ca aflu cu dezamagire ca deabia au trecut 12 km si raman la o distanta de cativa metri in spatele fetelor, dar alergand constant, la fel ca si ele.
Din fata incep sa soseasca participantii care parasisera deja PC 2 si am trait cel mai frumos moment al cursei atunci cand l-am vazut pe Marius alergand catre mine. Ne-am facut semn ca suntem OK, am batut tovaraseste palma si ne-am inteles din priviri ca suntem amandoi intr-o forma destul de buna si ca savuram traseul deopotriva.
S-a alergat sustinut pana acum, as putea chiar spune ca pe alocuri nebuneste.


Inainte de primul punct de alimentare (Multumesc organizatorilor pentru poza)

Am inceput si prima urcare mai serioasa, iar la capatul ei aveam sa am o surpriza neplacuta. La un moment dat am zarit tricoul lui Marius, dar nu am vrut sa cred ca el e pana cand nu m-am apropiat mai tare. Ce cauta atat de aproape de mine?! Ce il intarziase?! Alergase foarte bine pana la PC2, era intr-o forma de zile mari, avea echipament nou...
Ei bine, tocmai acel echipament nou cred ca a fost problema, caci se pare ca a calcat stramb in adidasul prea larg si glezna a pocnit ca un vreasc. Avea un bandaj la picior, gratie unui participant care venise pregatit cu asa ceva si 2 bete de imprumut. M-am oprit langa el, dar era suparat si ma tot incuraja sa alerg, sa o iau inainte. Poate, faptul ca mergea, urca, poate insistenta sa, poate tocmai din cauza ca imi placuse traseul pana acum, m-au determinat sa cred ca nu e ceva grav si sa continui cursa.
De multe ori insa aveam sa ma intreb ce mai face si daca ajunsese deja la un punct de unde putea abandona si cere ajutorul unui organizator.
Nestiind nimic de el, am continuat sa ma tin dupa tricoul verde al Corneliei, care acum era ceva mai in fata, dar in raza mea vizuala. Am infulecat rapid niste banane la punctul de alimentare 4 si au venit la fix pentru ca stomacul incepuse sa mi se revolte infometat, dupa ce am binevoit sa ii dau doar vreo 2 geluri.

De aici incepea o portiune unde nu eram protejati de umbra copacilor. Am mentinut ritmul de pana atunci si din vorba in vorba cu un participant de la proba masculin 30++, ajungem sa dam roata pe langa Tigaile Mari. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aceasta urcare mi-a provocat o stare cum nu am simtit pana acum: simteam o greata persistenta, probabil de la dulciurile pe care le mai mancasem pe drum si de la caldura. Incerc sa ignor senzatia, dar cu siguranta nu mai am acelasi randament de pana acum. Cobor precaut. Incet.

Ajung in sfarsit (a parut o eternitate) la noua cabana Ciucas, in constructie, si incepe o lunga si abrupta coborare. Incerc sa dau ce e mai bun, pentru ca stiu ca la capatul ei e Cheia si finalul concursului. Dupa incercarea acestui ultim efort, incepe un drum mai lin prin padure, urmand o banda galbena. Pana aici am ajuns-o si am mers in paralel cu o fata care avea sa iasa locul 2 la categoria 18-29 ani. Probabil ca si-a simtit amenintata pozitia in clasament, ca a tulit-o cu un vizibil efort la vale. Bravo, fata :)! Eu insa nu ma simteam in forma sa o alerg...Am alergat nebuneste in prima jumatate de competitie, am urcat sustinut si am coborat cat de bine am putut, dar acum pur si simplu muschii refuzau impertinent sa se conformeze. Fie, voi merge...

Cu muschii blocati, am facut ultimii 5 km la pas si mi-au parut cei mai lungi din tot concursul. Vin la rand ultimii 3 km, apoi foooarte departe ultimii 2...Intelegeam ca mi se intamplase ce tot auzisem pe la altii: m-am "taiat". Si in sfarsit sunt la ultimul km...un organizator ma anunta ca mai sunt 500 m si se vede deja finishul.

Primul impuls e sa alerg si asta si fac timp de 300 m...dupa care incep sa merg si aud deja melodia de intampinare, asa ca incep sa alerg din nou.

Am trecut finishul si am inceput sa il caut cu privirea pe Marius. Tot traseul ma gandisem ca a coborat si ca ma asteapta si pe mine sa trec linia se sosire. Una din motivatiile mele la sfarsit era tocmai faptul ca ma asteapta.
Nu ma gandeam nicio clipa ca patise ceva grav. Tot intreband in jur am aflat ca a fost dus cu salvarea la Ploiesti...si defapt dupa ce il vazusem pe traseu incepuse maratonul sau: cu ATVul jandarmeriei pana in Cheia, cu ambulanta pana in Ploiesti, o adevarata aventura, ce mai... Toti s-au miscat foarte repede si eficient, ceea ce mi se pare grozav.
Important e ca e OK. Sambata seara in timp ce ceilalti participanti luau parte la premiere, noi ajungeam in Bucuresti multumita unei prietene, cu un maratonist dotat cu gips si "fericit" posesor al unei entorse de toata frumusetea.

Seara m-a sunat vecinelul maratonist semimaratonistul care a iesit pe locul 3 la categoria 18-29 ani, Petre (botezat inexplicabil dar amuzant, Ferekes la sfarsitul concursului), sa imi dea vestea surprinzatoare ca am iesit pe locul 3 la categaria feminin 18-29 ani. M-am bucurat ca era prima data cand eram pe podium si... totodata nu eram! Si stiu ca tocmai lui Marius ii datorez recunostinta pentru ca atunci cand m-a intalnit pe traseu, accidentat fiind, nu m-a tinut din alergat si m-a incurajat sa trec peste orice obstacol.

Am terminat in 5h:37min. Acest timp si clasarea au fost o prima surpriza. Apoi a mai fost traseul numai bun de alergat din Ciucas, bine semnalizat si intesat cu apa. Alta surpriza, nu la fel de placuta, a fost accidentarea lui Marius, urmata de vizita neprevazuta dar cu final placut pe care am facut-o la Ploiesti la casa unor tovarase de tura si intr-un final seara linistita in Bucurestiul torid, dupa o dimineata alerta in Cheia.

Carpe Diem versus Maraton 7500

E duminica dupa-amiaza si rucsacii nostri de tura lunga zac nemiscati pe holul de la intrare. Au ramas acolo de cateva ore bune, de cand ne-am intors din aventura acestui weekend. Zapuseala de afara, atat de specifica Bucurestiului estival, ne tine in casa, unde miroase a pepene verde- bine copt. Dimineata eram inca la Pestera si luam parte la festivitatea de premiere a Maratonului 7500.

De Maraton 7500 am auzit prima data de la M. Ca deobicei, a fost ideea lui sa participam la inca o competitie inedita, cu caracter montan. Ideea de a merge 90++ km si mai ales de a urca 7500 m diferenta de nivel nu m-a atras din primul moment. Daca stau bine sa ma gandesc nici din al doilea, nici din al treilea.
Dar pentru ca niciodata nu strica sa incerci ceva nou, oricat de nebunesc suna, am zis "da" acestei noi provocari.

Bucegii ne-au placut mereu si acolo ne-am petrecut mai toate weekendurile in ultimii ani, asa ca ne simtim ca acasa in acesti munti. Am facut aici si ture lungi de treking si ture tehnice de catarare, asa ca de data aceasta insasi ideea ca la concurs va trebui sa facem o tura mult mai lunga decat obisnuitele noastre iesiri ne incanta, pentru ca doar in cadrul unei competitii poti gasi motivatia sa faci asa ceva nou si inedit.

Am pornit in acest maraton cu vorbele unui veteran in competitiile montane, care ne-a zis ca orice greseala facuta pe parcursul competitiei se plateste. De multe ori in timpul evenimentului m-am gandit la aceste cuvinte, de cele mai multe ori dupa ce o greseala fusese deja comisa.
Am pornit la acest maraton cu gandul de a-l incerca, de a-l termina si nu de a scoate un timp demn de mandrie. Am plecat fara strategie si in genere, fara asteptari marete. Am inceput si am terminat usori de orice grija si povara.

Desi ne asteptam ca vom merge non-stop, zi si noapte, asa cum facusera multi in anul precedent, aveam sa avem surprize legate de motivatia care te face sa dai ce ai mai bun in tine.

Am inceput oarecum prost, pentru ca am ales sa mergem si nu sa alergam de la Start(Pestera)la Punctul de control 1 (Valea Dorului); stiam ca ne asteapta un traseu prea lung pentru a ne irosi energia din start. Se pare insa ca am fost aproximativ singurii care s-au gandit astfel, pentru ca ceilalti concurenti au luat-o la goana pe scurtatura, pana cand au disparut de sub privirile nostre. Mergand in ritm normal, pe drum, am avut probleme sa gasim marcajul, bine pitit printre tufisuri si am regretat ca nu am alergat dupa pluton, caci ei stiau *acea* scurtatura si traseul pana la cabana Valea Dorului, la care nu mai fusesem vreodata. Am mai avut probleme si atunci cand iar am pierdut marcajul, asemeni altor echipe venite pentru prima data in zona, si eram sa coboram direct la Peles.
Ma asteptam ca organizatorii sa fi avut grija de marcheze prin balize (a se vedea exemplul superior al MPC si Ecomarathon) scurtaturile si portiunile de traseu neclare, decat sa le mentioneze ambiguu prin referiri de genul "la bradul X de langa drum, faceti stanga". Astfel s-ar fi evitat ratacirea frustranta a mai multor echipe aflate pentru prima oara la ultramaraton.

La urcare spre Piatra Mare am inceput sa ajungem din urma echipele care au gonit de la start. Din numarul 9, cat aveam la Valea Dorului, ajunsesem la 7 la Piatra Mare, fara efort. Coborarea pe Jepii Mari s-a scurs rapid, aducandu-ne in fata unei noi urcari, prima mai interesanta din punctul nostru de vedere.
Am inceput sa urcam pe Jepii Mici relativ lent, pentru ca M. nu reactiona bine la caldura inabusitoare a acelei zile. Dar eu nu puteam merge incet, simteam ca obosesc astfel. Asa ca am trecut in fata sa si am marit ritmul echipei. Am ajuns la Caraiman in 1h35, fara vreo sfortare, iar la Babele am aflat ca eram a 4-a echipa.

Vestea acesta ne-a bucurat si am pornit rapid, desi ploua, catre Pestera, unde era tabara de baza. Pentru ca ne-am cazat la hotel si nu la cort, ne-a luat ceva si drumul dus-intors pana in camera, la care se adauga timpul de preparare a pastelor, statul in camera pentru ca afara ploua torential..si asa am petrecut 1h stand pe loc.

Am urcat insa repede catre vf. Omu, unde aveam sa aflam ca inca suntem a 4-a echipa (mult inaintea echipei a 5-a, care am vazut ca erau slabi la urcare), la 2h acum fata de locul 3. Acest timp s-ar fi putut recupera pe traseu, dar aveam noi oare asemenea motivatie?

Coboram pe Valea Cerbului, cand M. mi-a spus ca el s-a plictisit deja. Prima reactie a fost de uimire, caci nu ma asteptam la asa ceva. Credeam ca aveam sa luptam, sa scoatem un timp bun, dar mergand, mi-am dat seama ca si mie imi lipseste o motivatie palpabila de a alerga ca un om in fond disperat la acest concurs. Pur si simplu nu ma vedeam descriind cu lacrimi de sange traseul. Nu vedeam rostul de a alerga la vale, rupandu-mi genunchii pe bolovanisul din Bucegi. Asa ca am continuat sa coboram in ritm normal, de mars, catre Gura Diham.
Un alt minus mi s-a parut aceasta pozitionare a posturilor de control. Daca e maraton in Bucegi, ma astept sa vad cat mai mult platou, cat mai multa vale alpina, nu tabara de grataragii de pe marginea asfaltului, nu padure pana la refuz, nu sa iau toate stanile la rand. Traseul a fost oribil din acest punct de vedere si acesta a fost unul dintre motivele pentru care la Gura Diham, i-am zis si eu lui M. ca m-am plictisit si ca nu aveam de gand sa ma arunc cu capul in fata la o goana nebuna de o noapte prin Bucegi.

Asa ca, linistiti, am aruncat o intrebare la Poiana Izvoarelor si intamplarea a facut sa gasim o camera, la ora 21:40. Am adormit, nu cu stresul de a ma trezi imediat, gata sa incepem sa concuram, ci cu gandul sincer de a gusta cu placere traseul, de a considera acest concurs ca o tura compusa din 2 zile. Nu eram obositi, doar extrem de plictisiti si dezamagiti de traseul care parea conceput cu un creion deasupra unei harti, decat ca urmare a unei incercari umane de a-l bate la picior, trecand prin multele locuri frumoase pe care Bucegiul le are.

La ora 7 a.m, adica dupa un somn absolut normal si lipsit de griji, am pornit catre Omu. Am facut 3h, prin vf. Bucsoiu.
Desigur, alte echipe au gonit nebuneste prin noapte,intreacandu-se si intrecandu-ne, manate de iluzia unui loc mai bun. Le felicit pentru ambitie si pentru ca au gasit motivatie in ceva din care, pentru mine, nici stors cu putere nu iesea nimic.

De la vf. Omu am pornit pe Ciubotea, una din cele mai urate coborari incercate vreodata, din cauza diferentei mari de nivel si a bolovanisului abundent. Am facut cam 2h30 pana la Salvamont Bran, unde am mancat niste paste reci si serbede si am tulit-o la deal.
Am urcat bine si ultima bucata pana la vf. Omu, unde in acelasi spirit de "carpe diem" am luat cina, de data aceasta calda si binevenita. Cred ca traseul pe Valea Gaura ar fi fost mai acceptabil la coborare decat cel de pe Ciubotea.

A urmat ultima coborare, de 4h15, pana la Pestera. Cum ne obisnuisem deja, traseul ne-a aruncat pe o vale terminatoare de genunchi, pana la o turma de oi pazita de un caine plin de verva, langa care se afla cortul organizatorilor. Am marcat penultimul punct de control si am pornit mai departe, printre alte 2 stani+ un ultim punct de control catre Padina. Urata alegere pentru traseu.

Dupa ~30 h de mers continuu, ~9 ore de somn in timpul concursului, 1h de pauza, 30 min++ de ratacire, concursul s-a incheiat. Per total, timpul final nu impresioneaza cu nimic, dar stiu ca nu am tras niciun pic si ca tot ce am facut a fost ramanem in zona de comfort fizic si psihic. De la traseu ma asteptam la altceva, poate si de la noi ar fi trebuit sa fi vrut mai mult, dar sincer stand acum si gandindu-ma inapoi, nu vad niciun rost pentru a fi luat alta decizie decat cea de a ne bucura de traseu, asa cum a fost ales el.

Am terminat pe locul 5 la categoria Elite mixt.

Asa cum acest concurs noua nu ne-a trezit macar o scantee de motivatie, stiu cu siguranta ca multora le-a placut ideea si s-au luptat pentru o pozitie mai buna in clasament (fie pe podium, fie in afara sa), cu pretul neglijarii comfortului minim si apoi arborandu-si eforturile insangerate ca un stindard. E o chestiune de gust...e o dependinta de stilul fiecaruia de a aborda muntele si de asteptarile legate de competitii.

Post Scriptum Maraton Moieciu

Au mai aparut cateva poze de la maraton:



Hop, hop:



Iar M. era deja in fata:



Si preferata mea:

Cei 3 care au speriat Moieciul: Sinziana, Marius si Cata



Poate amintirea care ramane cea mai pregnanta dupa un asemenea eveniment, e cea a clipelor petrecute cu prietenii.

1 mai la Ecomaratonul Moieciu de Sus

De cand a venit primavara, parca scuzele de a nu ma antrena prin alergare se iscau din senin. Fie aveam treaba pana seara tarziu la serviciu, fie se intampla ca vremea sa nu fie cea mai grozava, totul lucra parca in favoarea comoditatii. Am mai apucat din cand in cand sa trec pragul salii pe care o frecventam acum 2 ani si am redescoperit placerea antrenamentelor cardio adevarate, total diferite celor de fatada pe care le-am experimentat in ultima vreme la salile de fite calcate de ziariste obosite, de vedetutze de mahala bucuresteana si instructori cunoscuti prin media, dar nu si in lumea sportiva.

Si iata ca M. vine cu ideea curajoasa sa participam la maratonul de la Moieciu. Vreo 2 saptamani sunt impacata cu ideea ca ma voi inscrie la crosul de doar 14 km, dar ma suna Cornelia, organizatoarea, sa ma anunte ca daca vreau sa achit taxa de maraton (la care ma aruncasem din prima cu cateva luni in urma) ar fi un moment bun sa o fac. Si ca prin vis, ma vad cu ea si iata ca raman inscrisa oficial la cursa de 42 km.

Dupa mai bine de 4h30 de drum infernal de aglomerat, ajungem in ajun de competitie in Moieciu. Cazarea ma prost dispune inca de la sosire si ma culc imbufnata ca nu m-am ocupat mai din timp de aspectul acesta.

Dis-de-dimineata facem rand la start si desi ma bucur sa vad fete cunoscute, nu simt emotia pe care o aveam cu jumatate de an inainte, la MPC, cand venisem bine antrenata si cu speranta ca voi scoate un timp mai bun decat cel de la prima participare. De data aceasta nu sunt conectata la competitie. Ei bine, vreau doar sa particip pentru ca e o ocupatie buna pentru o zi de 1 mai cu vreme buna.

Se da startul si incep sa alerg cu viteza mea de "croaziera", cea care nu imi consuma resursele. Pe langa mine incep sa treaca zeci si zeci de alergatori. In viteza. Fara menajamente. Sunt probabil alergatori la cros, poate maratonisti de asfalt, carora prima bucata de vreo 4km li se pare cunoscuta din competitiile care nu se dau la munte. Chiar daca as vrea, nu pot sa trag mai tare: mi-e cald, am un rucsac maricel si bolborisind cu apa, m-am trezit cu fata la cerceaf, nu am chef de efort brusc...

Incep sa regret ca nu m-am antrenat prin parc macar in ultima luna. Uite ca am ajuns printre ultimii din multimea de concurenti. Si daca particip doar la cros ce are? Nu am venit de acasa cu motivatia de a scoate un timp, nu am pretentii pentru ca ma simt iesita din forma si nu stiu sa ma mint ca pot, asa ca imi propun sa fac macar prima bucla.

Cu obiectivele acestea usor de atins in gand, incep sa ma uit relaxata la ceilalti concurenti. Pe multi ii stiu de la Maratonul Pietrii Craiului: pe cei cu look atletic, cu echipament profesionist sau pe aproape, cu vointa puternica si nerv. Pe unii ii clasific din prima in "asfaltisti": fete cu coada balansand in vant, cercei mari si rotunzi, echipament de bumbac, sticle de jumate de apa tinute in mana, numar de cros. Ma depasesc asfaltistii astia, unul cate unul...pana ajungem la podetul peste rau. De acolo incepe urcarea: asta imi place. Imi scot betele de tura pe care le-am plimbat in alergare usoara pana aici si incep sa imi turez motorul pentru urcarea constanta si fara oprire care imi place atat.

Nu sunt o alergatoare adevarata. Sunt un om care face sport si miscare cu pasiune, dar stiu alergatori in adevaratul sens al cuvantului si nu ma aproprii nici pe departe de vointa si de placerea pe care ei o simt atunci cand alearga. Mie insa imi place la munte. Imi place sa urc, e o activitate care nu e un efort pentru mine si imi place sa ma uit in jur: la padure, la muntii din zare, sa imi gasesc un ritm constant care sa ma tina pana la sfarsit. Incepand de acum incep sa ii depasesc pe ceilalti. Apreciez gestul sportiv al multora de a face loc celui din spate daca simt ca sunt prea inceti. Urc, urc si deja cei ce m-au intrecut pe drumul asfaltat raman in urma. Nu ma opresc la punctele de alimentare din prima tura pentru ca nu simt nevoia. Am apa in spate si profit de ea din cand in cand. Dupa urcare urmeaza o coborare destul de abrupta pentru genunchii mei care mi-au mai facut probleme in trecut, asa ca o iau usurel intai si pentru ca vad ca se poate mai grabesc un pic ritmul. Ajung la capatul primei bucle intr-un timp decent (aprox 1h40) si ma simt bine asa ca ma hotarasc sa continuu.

In bucla 2 si 3 am mai socializat cu ceilalti participanti si asta ajuta mereu ca timpul sa treaca mai usor. Din pacate una din persoanele cu care am ajuns sa discut a fost chiar M. El e deobicei mult inaintea mea. E un alergator adevarat, cu viteza si antrenament in spate, dar din cauza ca il dureau genunchii l-am ajuns pe la sfarsitul buclei 2. Avea sa ajunga cu 10 min dupa mine la finalul maratonului.

Incepand cu bucla numarul 2, nu m-am mai intalnit cu nicio fata pe tot traseul. Am aflat dupa ce am trecut finishul, ca fata dinaintea mea era cu vreo 10 minute in fata doar.

Am terminat maratonul in 6h17, un timp pe care nici nu visam sa il ating la inceput de sezon. Am fost a 5-a la categoria mea, feminin 18-34.

Maraton Piatra Craiului 2009

Sursa poze: http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Inainte de maraton

Marius si cu mine am inceput sa alergam impreuna in acest an, dupa ce timp indelungat activitatile noastre sportive nu s-au impletit in niciun fel, ba chiar s-au sfidat reciproc. Motivatia a venit dupa participarea la editia MPC din 2008. Atunci am realizat ca forma fizica buna si experienta montana nu sunt suficiente, ci ca defapt o strategie si un antrenament targetat fac diferenta in astfel de competitii. In ciuda planurilor noastre de a face astfel de antrenamente, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Anul dintre 2 editii a trecut repede, cu vreme buna tocmai cand nu ai neaparat chef sa alergi, cu vremea rea care te tine in casa atunci cand parca nu ai stare, cu treburi pe la serviciu tocmai cand ai programat un antrenament, cu vacante si pauze, cu tentatiile seducatoare ale altor sporturi ...si asa iata ca soseste vara 2009.

Intr-un final am inceput turele noastre prin parcul Herestrau, mai scurte la inceput, apoi din ce in ce mai lungi. Desi alergam de vreo 4 ori pe saptamana intre 10 si 18 km, nu ne-am simtit destul de pregatiti. Si aveam dreptate. Peste acest background avea sa planeze si factorul inevitabil: imprevizibilul.

Un alergator spunea:

"Divide the marathon into thirds. Run the first part with your head, the middle part with your personality, and the last part with your heart."

Alearga cu mintea

Ora 9. Ploaie marunta. Lume multa. Agitatie.

Suntem la start si -ca in anul precedent- simtim emotia vibrand in aerul parfumat cu BenGay. Dupa un start fals care s-a propagat rapid in multimea nerabdatoare, incepem in sfarsit sa alergam. Mi-am propus sa alerg cu mintea aici, adica sa nu exagerez pe primii 10 km, ci sa-i fac in ritmul meu normal. Minigrupul format de mine, prietenul Marius si colegul Radu se disperseaza in functie de ritmul fiecaruia. La fantana lui Botorog imi strafulgera gandul ca mai e foarte mult. Asa ca mentin ritmul pentru a avea energie pentru cei 40 km.

Cu toate acestea depasesc destula lume. Ploaia continua nu ma deranjeaza; e cumva placut sa simti racoarea unei dimineti de toamna, iar echipamentul s-a dovedit a fi de incredere si rezista eroic la apa. E o placere sa alergi fara mari sfortari mai ales ca stii ca in fata ta nu sunt multe concurente. In timpul urcarii catre Saua Funduri depasesc usor participantii si ajung cu suflul normal la punctul de control dinainte de saritoare. Dau dreptate in gand celui care spunea sa alergi prima bucata rational, realizez ca ma simt mai bine decat in anul precedent si...gresesc facand o alegere prost gandita.

Alearga cu personalitatea

Ajunsa la punctul de control ma gandesc sa poposesc cateva minute pentru a-mi strange betele si a manca ceva. Un baiat cu care mai vorbisem la urcare imi striga sa nu ma opresc, sa continui, dar personalitatea mea comoda alege sa dea organismului o pauza, desi nu e neaparat necesara. In cele cateva minute au trecut pe langa mine toti cei pe care i-am depasit in urcare si pe care nu mai aveam sa ii mai ajung tot restul traseului. La saritoare se facuse deja o coada lunga cand am ajuns. Se trecea foarte incet pentru ca stanca era alunecoasa. Stand pe loc am inceput sa imi regret decizia, mai ales ca incepusem sa tremur de frig. Dupa ce intr-un tarziu mi-a venit randul, am continuat sa cobor incet, cu precautie, lasand pe cei mai grabiti sa ma depaseasca. Ma gandesc doar ca cel mai important e sa termin acest maraton intreaga.

Cand panta s-a transformat in curba de nivel, am inceput sa alerg. Nu mai vedeam pe nimeni in fata si nici in spate. Sentimentul de singuratate e foarte ciudat: simteam nevoia sa am un coechipier cu care sa vorbesc, asa cum am fost eu pentru Marius anul trecut. Nu e vorba de incurajari, ci de faptul ca motivatia de a alerga a inceput sa se stinga lent. Ploua continuu, apa a patruns in cele din urma prin haine, adidasii baltesc si sunt grei de la noroi. Ajung la Spirlea, beau un pahar de apa si ma hotarasc sa recuperez alergand la vale.

Primii metri de coborare rapida se dovedesc dezastruosi: brusc ma injunghie o durere in picior, acolo unde anul trecut am avut o accidentare urata, care m-a tinut pe banca de rezerva timp de 4 luni. Initial refuz sa cred ca a revenit durerea, imi dau tot felul de motive sa o ignor: poate am calcat stramb, poate ma doare doar un pic, mai ales ca e frig si la temperaturi scazute simt accidentarea cel mai tare. Dar fiecare pas imi aminteste dureros de cele cateva luni de repaos. Durerea creste in intensitate desi eu incerc sa incetinesc ritmul. De nicaieri apare o fata micuta si zglobie care alearga rapid la vale. Ma intrece. Apoi mai apar altele doua, pe care le-am depasit demult...Fiecare pas al meu e durere, iar fiecare depasire e suferinta. Ma doare sfasietor nu doar piciorul ci si orgoliul. Stiu ca pot mai mult si nu imi place sa nu fiu intre primii. Trebuie sa recuperez neaparat si stiu ca alergarea pe drept pana la Plaiul Foii e excelenta pentru acest scop. Cobor incet si atent cat mai am din panta si tintesc catre drumul pietruit. Trec raul, ridic piciorul drept si calc cu putere. Ridic piciorul stang si calc. Nu pot sa imi inabus un geamat de durere. De ce?! Drumul e drept, accidentarea ma doare deobicei doar la coborare! Incerc alt pas. Si apoi inca unul. Durerea radiaza acum in tot piciorul. Ma fortez sa alerg, dar imi e imposibil. Dupa cateva incercari, cedez si aleg sa merg in pas normal. Cu gandul ca sunt printre ultimele, ma intreb daca mai are rost sa continui. Anul trecut mi-am demonstrat ca pot sa termin cursa; ce sens ar mai avea sa fac un timp la fel ca anul trecut?

Alearga cu sufletul

Ma apropii de punctul de control de la Plaiul Foii si imi aduc aminte de cursa de anul trecut, de faptul ca atunci nu ma simteam deloc obosita, dar ca am pastrat un ritm incet pentru a-mi ajuta partenerul de alergat, extenuat, sa termine cursa. Anul trecut nu conta timpul, conta sa terminam amandoi. La aceasta editie am alergat singura, cautand sa imi ating limitele, dar conditiile nu au fost ideale pentru aceasta provocare: ploaia, durerea s-au adunat intr-un amestec veninos care ineca dorinta de a continua. Totusi...

Muncesti ani de zile la perfomantele corpului tau. Inveti, practici, gresesti, repari, perseverezi. Te trezesti dimineata pentru a prinde acel moment mort in care orasul doarme amortit si tu poti practica in liniste miscarea care te face sa te simti bine toata ziua. Stai la serviciu intr-o agitata expectativa, cu gandul ca dupa cele 8 ore de munca te asteapta cativa kilometri in parc. Te culci noaptea tarziu dupa o alergare care iti reda energia furata de o zi de munca. Fiecare weekend devine o Mecca, pentru ca atunci esti liber sa te misti, sa nu depinzi de ore, de programe.

Si atunci cand ajungi aproape de finishul maratonului -care ti-a fost Scop timp de o vara sau poate timp de un an- poti sa iti refuzi demnitatea de a calca linia care te face participant? Sa reduci la inutil un efort indelungat, care chiar daca avea ca destinatie rezultate mai bune, ar fi o greseala.

Cu toate acestea in gand, poposesc putin la Plaiul Foii si ma indrept mergand- pentru ca altfel nu pot- catre urcusul Dianei. Din fericire, accidentarea nu ma doare la urcare asa ca imi permit sa "pompez" la deal, luand avans fata de alti participanti. Stiu ca ma vor depasi la coborare. Oricat de abrupta ar fi aceasta carare, pentru mine e o adevarata placere: pot sa merg din nou repede, pot sa depasesc usor.

Aproape de refugiu, intru in vorba cu Catalin, pe care l-am intalnit la coada de la coborarea saritorii. Anul acesta e si el dezavantajat de o accidentare, asa ca ne gasim un subiect in comun, pe baza caruia sa facem conversatie. Din vorba in vorba nici nu imi dau seama cand incepem sa coboram. Deoarece acum mergem, durerea nu ma inteapa atat de tare. Simplul fapt ca am cu cine vorbi si mai ales ca avem lucruri interesante de povestit ma face sa nu ma concentrez pe suferinta, ci sa inaintez increzatoare. Imi e absolut evident ca Catalin poate mult mai mult si il invit sa ma depaseasca. Cu toate acestea, el s-a resemnat deja cu privire la rezultatul din acest an, si ramane sa ma insoteasca. Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat enorm sa am un coleg de drum.

Nu alerg la vale, pentru ca imi e imposibil: ne intrec destul de multi. Ajunsi la Coltul Chiliilor ne decidem sa alergam pe ultimii si putinii kilometri ramasi. Ma bucur ca pe solul moale, lipsit de pietre si de o inclinatie mare, durerea s-a diminuat. Catalin ma motiveaza intai sa alerg, apoi sa fug mai repede. Imi da sfaturi foarte bune, pe care le voi tine minte pe viitor. Chiar si pe ultimii metri, nu ma lasa balta, ci ramane sa ma incurajeze pe mine si pe cei pe care ii mai intalnim pe drum. Pentru mine aceasta e o intruchipare a fair-play-ului.

Am trecut linia de finish. M-am pierdut in multime. S-a incheiat inca o editie a maratonului. Voua va comunic doar impresiile, cat inca mai sunt vii si puternice.