Iarna la munte: Valea Morarului si Valea Cerbului

Ca si in alte dati, ne propusem sa plecam o zi la munte, in Bucegi. De ceva timp incoace ramaneam doar cu propusul, ideile noastre de ture la munte neapucand sa se concretizeze. Planul era sa facem un traseu mai lung(sa recuperam weekendurile petrecute in Bucuresti), deci sa-l incepem de dimineata, asa ca am rezervat din timp cazarea la o pensiune din Busteni. Cum totul era aranjat, ar fi trebuit sa avem toate motivele sa ne urnim din Bucuresti in weekend. Fara scuze de data aceasta...cel putin asa speram noi!

Sambata dimineata: cumparaturi, treburi casnice...facut bagajul pentru munte(coltari, suprapantaloni, manusi de iarna, etc, etc)

Sambata la amiaza: un pranz copios format dintr-un pui condimentat, o salata de rosii, emental si ulei de masline, brocoli inabusit in unt si biscuiti frantuzesti. Dupa acest festin stateam si ne uitam unul la altul, cu un gand comun: oare sa mai mergem la munte? Acasa era cald si bine, totul te imbia la un weekend linistit. Ar mai fi fost o ora pana la tren, daca am fi fost hotarati, cand ne-am decis brusc sa mergem totusi in Bucegi. In marea graba am apucat rucsacii, betele de tura si ne-am incaltat cu greii bocanci de iarna si...la drum!

Duminica dimineata, ora 6:30. Trezirea.

Nu regretam inca de sambata seara ca alesesem muntele in locul tihnei domestice: noaptea senina ne oferise un peisaj spectaculos, luminat de o luna rotunda si clara. Abia asteptam sa fim si noi pe munte. In Busteni nu era fir de zapada, asa ca ma gandeam ca am carat inutil echipamentul de iarna, dar nu se stia cum va fi sus.

Am plecat pe la 7++ de langa Caminul Alpin catre Poiana Costilei si apoi catre intrarea in Valea Morarului. Pe masura ce inaintam temperatura scadea, iar padurea devenea zaharisita de zapada. Nu prea multa ce e drept.

Dupa o pauza de mic dejun montan, adica la umbra unui bolovon, cu privilestea vailor care apareau acum intr-adevar incarcate de zapada, am inceput urcarea pe Morar. Mai facusem acest traseu vara si chiar iarna, cand toti bolovanii erau acoperiti de zapada. Acum insa, chiar de la intrare am intampinat unele probleme la saritori: zapada era cat sa acopere superficial valea, iar dedesubt era gheata si pamant inghetat. Stanca pe care puneam picioarele era extrem de alunecoasa, din cauza stratului inghetat, iar- pentru ca nu ne luasem pioleti- mainile trebuiau puse direct pe piatra rece pentru a te catara. Deloc placut, mai ales ca incepusem sa simtim frigul iernatic in toata puterea cuvantului. Noroc cu coltarii: i-am scos inca de la inceputul traseului si m-au ajutat enorm sa ma catar pe stanci. Manusile de catarare s-au udat repede, asa ca le-am schimbat cu unele de Gore-Tex. Acestea au fost excelente, ramanand uscate pana la sfarsit, in ciuda zapezii in care am fost nevoita sa ma infing de multe ori.

Saritoare dupa saritoare, am trecut de prima parte, cea bolovanoasa a vaii. A inceput acum o zona de ascensiune domoala, pe zapada. Coltarii se afundau in nea, pana cand dadeau inevitabil de catre o stanca ascunsa privirii si scartaiau infiorator. Unde mai pui ca ma dureau si glezenele de la echilibristica pe stanci, facuta cu coltari. Am urcat asa mai multa vreme. In jurul nostru se lasase o ceata laptoasa, care iti ascundea orice obiect inconjurator. M-am mirat ca M. cunoaste atat de bine traseul. Daca eram eu as fi mers probabil pe alte valcele, dar el cunoastea si pe intuneric drumul corect.

Am ajuns la o portiune plina de pietris inghetat: nu erau bolovanii mari de la intrarea pe vale, ci unii mai mici, pe care stateai ca un acrobat pe sarma. Am urcat o bucata din peretele stancos pana cand nu am mai putut: era nevoie de un piolet pentru a trece mai departe. Totul era inghetat si prizele de maini lipseau. Eu am incercat sa ocolesc bucata cu pietre, printr-un valcel cu zapada. Era destul de abrupt, dar asta nu m-ar fi deranjat daca zapada proaspata nu ar fi plecat in placi de jumatate de metru, de sub picioarele mele, cu mine sau lasandu-ma pe stanca inghetata si deloc primitoare aflata sub ea. La un moment dat nu am mai putut inainta, neavand priza de maini. M. s-a intors dupa mine si am mers si mai la stanga vaii, unde ceva timp a incercat diverse alte posibilitati. In cele din urma am urcat pe un valcel inzapezit, pana am dat de vreo 2 saritori mai urate, de unde M. m-a tras efectiv.

Aceasta bucata fiind trecuta, m-am simtit foarte obosita: de la frig, de la concentrare, nu stiu...M. mi-a spus ca am mai avea o caldare de urcat, ceea ce insemna destul de mult. Am inceput sa urc incet, ca sa imi dramaluiesc energia. Surpriza a fost ca defapt nu mai era nicio caldare de urcat: ceata nu ne permitea sa vedem nimic si defapt noi ajunsesem dupa escaladarea aceea anevoioasa in saua care ducea la Vf.Omu.

Odata cu bucuria mea a aparut si un soare chior pe cer. Tot nu se intrezarea nimic, dar totul era mai luminos in jur. Am mers mai vioi catre cabana Omu, unde am facut o mica pauza, bineinteles pe prispa cabanei, deoarece unitatea e inchisa iarna si am zbughit-o la vale, catre Busteni. Valea Cerbului a fost usor de coborat: urme existau din plin, zapada nu era foarte mare, iar coltarii puteau fi scosi fara probleme. Am ajuns in Busteni pana sa se insereze si am calculat ca am facut cele 2 trasee(cu plecare si intoarcere in Busteni) in cam 11 ore. Avand in vedere conditiile neasteptate, eu zic ca a fost ok.