O noua aventura: Running in London

Am reusit in cele din urma sa ne schimbam orasul de resedinta, cu unul mai verde si mai sport-friendly: nu a fost sa fie in Romania, ci tocmai in UK. De ceva timp alergam pe poteci impadurite din nordul Londrei.
E o schimbare cat se poate de benefica pentru incheieturile noastre, acum ca nu suntem obligati de imprejurari sa batem asfaltul urban. In jurul Londrei exista un asa zis "loop", adica in traseu ideal de trail running care inconjoara in nici mai mult nici mai putin de 250 km tot orasul.
Suntem de-a dreptul incantati ca iesim din casa, alergam cateva minute la deal si dam deja in loop. Traseul e cat se poate de frumos, fiind prin paduri amenajate pentru plimbari si recreere (mers, alergat si echitatie), pline de vulpi/iepuri, ireal de curate (am ramas cu sechele dupa ce am batut natura romaneasca, tratata groaznic de turisti).

Ce mi se pare impresionant e inclinatia spre sport a majoritatii londonezilor. Pe frig, pe ploaie sau zapada, dimineata cand inca soarele nu e pe cer tot intalnesti alergatori, iar seara multi aleg sa se intoarca de la serviciu in alergare. Sportul e acceptat si imbratisat de toata lumea aici, dovada ca populatia arata mai "fit" si facilitatile disponibile sportivilor se gasesc din abundenta.

Vorbind de facilitati, recunosc ca nu imi venea sa cred ca in multele lor magazine de sport gasesti tot ce doresti, inclusiv echipament special de trail running pentru femei! Toate marcile, toate posibilitatile...La noi in Bucuresti am umblat inutil prin marile magazine de sport in cautarea unui echipament simplu de alergat iarna, indiferent daca era pentru femei sau barbati, pentru oras sau poteca. Nu am gasit ce imi doream.

Weekendul acesta am fost la un asa tradus "targ de alergare": London Running Show. Pe langa toate tipurile de echipament pe care ni le puteam imagina, valoarea evenimentului a fost data de seminariile de la fata locului. Cele pe care le-am bifat au fost legate de accidentari (prevenire/refacere) si pregatire de maraton. Informatia in acest domeniu este mult mai vasta decat orice am cautat asiduu pe internet in vara aceasta. Trail runningul si alergatul in general fiind sporturi foarte populare, medicii nu doar au habar despre ce e vorba, dar sunt capabili sa explice mecanisme prin care unii dintre noi ajung sa se accidenteze in mod curent.

Una peste alta, imi pare bine ca in Romania au inceput sa se imboboceasca sporturile outdoor prin initiative de tipul maratoanelor montane si chiar a celor urbane, incluzand cluburile clubul de alergare (maratoninfo) dar cred ca inca mai e mult de crescut in aceasta directie si doar punand bazele unei educatii sportive stiintifice.

Un nou an, un nou MPC

De vreo 3 ani a devenit o traditie ca prima sambata din octombrie sa ne-o rezervam Maratonului din Piatra Craiului. Anul acesta insa decizia de a ne inscrie a fost greu de luat, accidentarile lui M. si mai apoi ale mele intorcandu-ne de cateva ori din hotararea luata. Insa in saptamana dinaintea maratonului ne-am gandit ca cea mai buna optiune de petrecere a weekendului tot in Piatra Craiului ar fi, si daca tot suntem acolo, are rost sa ne incercam genunchii si la evenimentul anului.

M-as repeta daca as incepe sa povestesc cum a decurs competitia. Traseul e neschimbat, iar durerile si incercarile psihice/fizice apar in aceleasi puncte. Noutatea vine in numarul foarte mare de participanti, marcajul si amenajarea traseului mult imbunatatite (da, s-a putut si imbunatati chiar daca deja era bine semnalizat si asigurat in punctele mai descoperite) si mai multa(dar bine meritata) mediatizare a evenimentului. Ca deobicei, evenimentul a iesit remarcabil.

Timpul meu(6h23min), desi de aproximativ 2 luni antrenamentul a avut enorm de suferit, a fost mai bun decat anul trecut, dar nu pe masura a cat as fi dorit sa fi scos daca ramaneam "in priza" dupa Ciucas Trail Running. Oricum, nu ma pot declara decat foarte multumita, mai ales ca facand o retrospectiva a celor 3 ani de cand am descoperit acest sport, bilantul iese unul pozitiv.

Prima participare la MPC a fost in 2008 si evenimentul era marketat ca unul select, promovat "viral" intre oamenii de munte. Toti cei care auzeau de 42 km in Crai si mai ales in alergare...se gandeau ca e ceva pe masura zeilor. Insasi inscrierea ca participant era un act de curaj si multi nu indrazneau sa o faca. M. s-a inscris cu sfiala si - desi nu credea ca voi face fata- m-a invitat si pe mine, ca sa nu fie nepoliticos...culmea e ca am zis da!
Pe vremea aceea nu alergam deloc(a se intelege... nici macar 5 km), dar faceam alte sporturi in mod constiincios. Aveam un tonus bun si rezistenta, dar nu puteam fugi mai mult de 20 minute pentru ca psihic nu eram pregatita pentru asa ceva. M., in schimb, era in culmea performantei sale de alergator, scotand timpi foarte buni la semimaratoanele pe asfalt din acel an.

Experienta MPC 2008 insa ne-a demonstrat ca nu e suficient sa alergi bine(Marius a alergat vitejeste primii 20 km si apoi s-a taiat pentru ca nu era obisnuit cu alergatul pe accidentat), si nici nu ajunge sa fii plimbat pe la munte si rezistent (pentru ca eu am mers mai tot timpul la acea prima competitie, in ritm de tura). Trebuia cumva sa le imbini pe amandoua.

Si am mai invatat ceva, insa intr-un mod usturator: alergarea pe munte duce usor la accidentari, mai ales daca pornesti din prima in forta. Astfel, la prima editie mi-am intins incrucisatele, lucru pe care l-am simtit puternic timp de 6 luni dupa incheierea concursului.
Deasupra accidentarii a planat insa sentimentul de mandrie ca am terminat un MPC si dorinta de a reveni in 2009 cu un timp mai bun. E incredibil stimulul psihic pe care il produce un astfel de concurs. In acel an, la acea competitie am descoperit un nou sport, care acum imi e un hobby drag in care investesc timpul liber si care imi e scop atunci cand fac antrenamente "de oras".

Editia din 2009 mi-a demonstrat insa ca nu e de glumit cu accidentarile, chiar si cele vechi...asa ca am ales sa imi menajez tendoanele, savurand insa (ca un fel de observator in miscare) atmosfera concursului.

Deabia 2010 a fost un an mai bun pentru acest sport, gratie maratoanelor care au precedat MPC si pentru care nu m-am pregatit doar fizic ci m-am si documentat.
Eu cred ca exista 2 tipuri de oameni: care au genunchi de fier..si ceilalti. Fiind in categoria a 2-a, oricat m-as fi antrenat, pierdeam mereu la capitolul "instinct de conservare". Cum doctorii nostri stiu sa recomande doar repaos, am inceput sa rascolesc documentatie straina...Si am gasit. Astfel, cu o intindere la colateralul exterior, am putut sa alerg cu durere atenuata gratie unei duble bandajari, solutie care nu mi-ar fi oferit-o niciun specialist!
Privindu-i in editia din 2010 pe participantii pentru prima data la competitie, aruncandu-se febril in alergari la vale, nu m-am putut stapani sa nu ma gandesc la cati vor resimti aceste vitejii dupa ce concursul se va fi incheiat...dar cred ca avem fiecare lectia noastra de invatat. Mie mi-a luat 3 ani, timp in care am constientizat si ce e artroza, fascia plantaris si multe altele. Si acum stiu ca daca nu cumva esti(ai fost) un atlet de meserie, acest sport trebuie luat treptat si ascultand ceea ce corpul tau iti striga.

In ciuda tuturor lucrurilor care cred ca trebuie gandite si puse in balanta atunci cand te dedici unui astfel de sport, exista mereu sentimentele care te scot din monotonia unei vieti obisnuite si a unui sport comun practicat. Chiar daca unuii din noi nu suntem construti pentru o astfel de activitate fizica, e in tot acest sport ceva care nu ne da pace si care ne face sa alergam, sa concuram, sa speram...ca intr-o zi vom fi si mai buni!

Totul a inceput la MPC 2008...si continua.

O zi in Piatra Craiului

Sambata a fost o zi superba petrecuta cu familia in Fagaras, iar duminica nu avea cum sa fie altfel. Asa ca dupa ce am campat mai jos de Balea lac, departe de zgomotul manelistilor si comerciantilor mereu prezenti acolo, am inceput sa planuim ce am putea face in ziua urmatoare. Si pe nesimtite am sarit de la ideea unei noi bucati de creasta fagarasene, la cea de a merge in Piatra Craiului.
Zis si facut, pe la ora 8 a.m duminica de dimineata terminam de strans corturile, am luat micul dejun "inclus" pe o temperatura de 4 grade celsius, si cu greu am inceput sa indesam in bagaje lucrurile pe care le despachetasem in graba cu o seara inainte.
Sa fi fost vreo 10 cand am ajuns in Zarnesti (am mai facut o oprire pe drum) si ziua se anunta mai frumoasa decat precedenta: niciun nor pe cer, soare puternic, ca de vara.





Doritoare de a ne insoti a fost doar mama mea, mereu gata de plimbare. Pentru ca a tinut ritmul nostru sambata in tura pana pe Negoiu, ne-am gandit sa alegem totusi un traseu mai scurt, care sa nu o solicite prea tare.

Asa ca am pornit pe drumeagul care ne-a adus aminte de MPC, deoarece este chiar ultima bucata a maratonului, cea in care Zarnestiul se vede atat de aproape si totusi e atat de greu de atins. Dis-de-dimineata, drumul e chiar frumos si usor de tot.



Dupa vreo doi-trei km, o cotim pe marcajul galben pe Valea Crapatura. Aceasta vale, desi este bine ascunsa in padurea de brazi, e plina de bolovonis si grohotis. La un moment dat devine chiar foarte abrupta (in partea superioara), dar cu ajutorul betelor de tura toata lumea s-a descurcat de minune.



Imediat dupa ce urcarea sfarseste, poteca urca cateva zeci de metri pana la un punct de belvedere, care ofera o perspectiva foarte buna a varfului Piatra Craiului Mica. Cum nu mai fusesem niciodata pe acest varf si acum ne era aratat in toata frumusetea lui, nu am rezistat sa nu dam o tura pana pe el.





Un pic cam populat, de familisti in genere, are cateva lanturi si de acolo se vede foarte bine creasta Craiului. Tocmai aceasta priveliste l-a incurajat pe M. sa exclame ca uitase cat de frumos e Craiul si ca weekendul viitor sigur urma o tura in acesti munti. Cu siguranta el se gandea la catarare, sau macar niste lanturi :)







Cum nu doream sa ii lasam pe baieti sa ne astepte foarte mult in Zarnesti, am plecat catre cabana Curmatura, pentru a cobori pe la Fantana lui Botorog.



La Curmatura privelistea asupra crestei este superba, dar nu poposim foarte mult si coboram pe poteca lina si buna de trail-run (alta data!) catre Gura Raului.

O zi in Fagaras

De mult timp tot incercam sa ajungem in Fagaras, mai ales ca eu nu am ajuns vreodata in acesti munti. Lui Marius ii plac tare mult, pentru ca a facut si ture de zeci de km si mai ales unele frumoase de catarare. Weekendul care tocmai a trecut am zis ca nu se mai poate si e cazul sa mergem macar intr-o plimbare mai usurica in acesti munti. Deoarece M. e inca in recuperare si nu e gata de fapte de vitejie, am invitat familia sa ne insoteasca.
Am plecat din Bucuresti cu noaptea in cap, pentru a ajunge la Balea lac prin Cartisoara (parte a Transfagarasanului despre care auzisem ca ar avea un carosabil mai bun). La Balea era o vreme mohorata, cer noros, care anunta ploaie si destul de frig.



Dar amenintarea ploii nu ne sperie si incepem sa urcam catre prima sa, de unde se vede in zare lacul si cabana Balea. Aici incepe sa ploua serios si ne tragem gecile pe noi, fara a renunta la ideea de face vf. Negoiu, in ciuda picaturilor mari si dese care nu se mai opresc timp de mai bine de 40 de minute.





La un moment dat insa, ploaia inceteaza si privelistea se deschide frumos inaintea noastra. Soarele da intai semne anemice de exsitenta, dar prinde curaj repejor si se arata in toata splendoarea sa. Norii urcati de la Balea, parca plecati in vanatoarea noastra, sunt blocati de muchia muntelui.







Trecand peste o portiune cu cateva lanturi, ajungem pe vf. Laitel, de unde abia acum se vede lacul Caltun.



Nu pare a mai fi mult pana acolo, dar surpriza este ca poteca nu e doar coborare, ci alternante de urcare-coborare, care fac drumul sa para ceva mai lung.






Ajungem la Caltun si ne intindem pe iarba, la soare.



Aici grupul se imparte in doua: cei care doresc sa mearga pe Negoiu si cei care considera ca au facut suficient pentru o zi de sambata care a inceput in Bucuresti, la 5 a.m. Eu si cu Marius plecam bineinteles pe varf, prin Strunga Dracului. Urcam destul de repede pe lanturi, in ciuda faptului ca nu sunt mare fan de astfel de trasee. Ajunsi sus pe varf aveam sa ne intalnim cu un prieten de-a lui Marius, cu care schimba impresii
despre trecute si viitoare ture de catarare in Fagaras.

Drumul lin catre Piatra Mare

Weekendul trecut tocmai ne-am redeschis pofta de iesit la munte, dar e departe momentul in care am putea spune ca ne-am si satisfacut-o. Asta pentru ca M. e inca in recuperare, face fizioterapie de cateva ori pe saptamana si recomandarea medicului este repaos. Dar sa sa stea acasa, linistit, e o provocare mult prea mare si prea greu de realizat mai ales ca am intrat si eu in schema.



Imi e clar ca nu ne putem antrena, dar macar plimbari pe munti cu panta mai domoala am putea incerca sa facem. Cred ca e imposibil sa treci brsuc de la hiperactivitate sportiva (si nu numai) la...nimic.
Asa ca l-am batut timp de o saptamana la cap sa mergem macar in Piatra Mare, intr-o lejera tura de sambata.

Zis si facut, sambata la 8 a.m eram primii la micul dejun, la hotelul din Predeal unde ne cazasem de cu seara. Am pornit apoi pe traseul marcat ce duce mai intai spre cabana Susai, de unde se anuntau "4h" pana pe Piatra Mare. Timpul e nerealist dar probabil impresionant pentru multii turisti de weekend care vin in zona. Imi place ca multi dintre ei nu sunt tocmai tineri si vin in grupuri maricele, echipati de trekking.

Traseul prin aceasta parte ar fi numai bun pentru un maraton de trail run, dar din pacate, am primit restrictie la sport si simtim acest lucru: daca nu alergi o luna, e ca si cum nu ai alergat niciodata.
Dar ne bucuram de faptul ca putem face ceva outdoor, si in ritm ceva mai alert ajungem pe varf, in 2h30.
Sus bate vantul cu putere, e frig si un pic cam mohorat. Se anunta toamna.

Cu pauza impusa de la sport si munte, am observat ceva schimbari:
- femuralilor le-a trebuit doar o luna sa devina flasci => adio urcari pe viteza
- gambele se resimt imediat dupa efort intens (si nu ma refer la alergari de 10 km in parc, ci la mai mult) => recuperare lenta
- corpul nu se mai multumeste cu putin => senzatia de foame vine mai repede, si se potoleste mai greu

Acum ca tot m-am plans, trebuie sa recunosc ca nu sunt cine stie ce deprimata de aceste minusuri, desi am cunostinte care se antreneaza obsesiv pentru o competitie, sau chiar pentru nimic. Nu suntem sportivi, ci amatori de miscare. Avem perioade bune si unele mai proaste, dupa cum ne permite timpul liber sa ne antrenam. E foarte placut insa sa avem un scop si sa facem tot posibilul sa il atingem. Insa avand in vedere ca e vorba de un hobby, suntem constienti ca nu suntem in situatia in care sa neglijam dureri si nevoi elementare. Tot ce facem e din pura placere si ne face un mare bine bruma de miscare pe care o mai facem in ultima vreme.

Prima evadare: Ceahlau

Dupa o luna de weekenduri petrecute doar in Bucuresti, cu gandul mereu la munte si inciudati de-a dreptul de vremea superba care se anunta saptamana de saptamana in Bucegi, Marius a primit unda verde la trekareala si am programat un weekend in Ceahlau.



Dupa maratonul din Ciucas am fost amandoi nevoiti sa ne schimbam rutina de weekend si nu am mai evadat insetati de miscare in aer liber, ci am petrecut sfarsiturile de saptamana ca majoritatea colegilor si prietenilor nostri: acasa sau prin oras la cinema/ muzee/ parcuri. Concluzia: e obositor sa stai degeaba.
Daca nu ar fi fost entorsa lui Marius si vreo cateva iesiri in strainatate am fi fugit mancand pamantul la munte. Desi alergatul la maratoane e un sport individual, antrenamentul pentru ele nu il vad decat ca fiind o activitate de echipa. Va imaginati ca odata cu accidentarea si supunerea la repaos a partenerului meu de antrenament, nu am mai facut nici eu mare lucru. Ba nu tragea nimeni de mine seara sa plec odata de la serviciu, ca sa alerg in parc, ba nu era prilej de facut ture lungi de urcare la munte si mai era si acel sentiment de vinovatie ca el nu poate alerga si eu o zbughesc fara griji la alergari. Si astfel a trecut o saptamana pe nesimtite, a doua pe tusha, a treia cu nerabdare, a patra cu frustrare.

Asa ca am pornit de vineri dimineata la drumul lung care duce la Ceahlau.Vremea a tinut cu noi si am avut parte de cateva zile insorite, probabil ultimele de vara pe anul acesta.



Ceahlau a fost transformat in parc natural si oarecum amenajat, in sensul ca din loc in loc gasesti placute informative, barne de lemn care faciliteaza urcarea, marcaj nou si...extraordinar de multi turisti.
Chiar dis-de-dimineata grupuri maricele de copii sau familii pe care se citea ca sportul nu e o ocupatie, urcau pe cararile bine batute catre cabana Dochia, schit sau varful Toaca.



Nu sunt multe optiuni pentru a ajunge la aceste situri turistice si din pacate cele 2-3 trasee sunt pline de gunoaiele lasate in urma de turistii multi si prost educati. Pe de o parte e vina lor, pe de alta cred ca administratia parcului (care percepe o taxa pentru fiecare vizitator) ar trebui ia in considerare amplasarea din loc in loc a unor cosuri de gunoi, care acum lipsesc cu desavarsire.
Poate suna ciudat aceasta asteptare de a vedea cosuri pe munte, dar Ceahlau arata acum mai mult a parc in panta decat a masiv, iar distanta traseelor nu e asa de lunga si nici asa de abrupta astfel incat sa descurajeze pantofarii si oamenii statici de fel, obisnuiti  doar cu facilitatile din "civilizatie".

Am urcat relativ repede pe la cascada Duruitoarea, desi am simtit cu dezamagire ca luna de pauza a anihilat toata forma fizica dobandita in luni de antrenament. E atat de greu sa te aduci intr-o forma buna si atat de repede se pierde. Rasplata urcusului a fost pe langa satisfactia de a fi din nou la munte, lanul de afine care ne astepta in platou. Cu greu m-am dezlipit de palcurile de fructe dulci acrisoare, desi am petrecut in jur de jumatate de ceas mancand cu pofta afine.



La cabana Dochia am gasit ca deobicei aglomeratie si galagie mare asa ca nu am poposit prea mult si am si coborat catre Durau, de data aceasta pe traseul ce trece pe la Cusma Dorobantului si da in Fantanele.

Pe seara ne-am bucurat de o baie in lacul Bicaz, cu apa calda si linistita, sub lumina rosiatica a apusului.

Un maraton cu surprize: Ciucas

M-am bucurat sa vad ca anul acesta s-au organizat primele editii ale unor noi competitii de alergare montana care sunt atat de binevenite pentru cei care au prins microbul de la candva singurul si probabil mult timp inegalabilul Maraton din Piatra Craiului. De la concurs la concurs, numarul participantilor creste vertiginos, in vreme ce timpii vechilor concurenti scad simtitor. Locatiile se diversifica, demonstrand ca Romania are munti numai buni de trail-run, poteci si drumuri gasindu-se pretutindeni.
Imi amintesc cum vara trecuta cautam de zor pe internet competitii montane, cu gandul ca MPC era o singura data pe an, tocmai in toamna, si parca nu ajungea un singur eveniment pentru tot anul. Anul acesta concursurile s-au anuntat in gura mare si astfel ne-am inscris si la prima editie a maratonului din Ciucas. Si nu numai noi, ci am mai convins vreo 2 colegi sa incerce pentru prima data un semimaraton.

Sambata de dimineata ne dam greu dusi din camera comfortabila a pensiunii unde ne cazasem de cu seara: eu ma simt un pic cam obosita dupa o saptamana lunga, iar Marius dimpotriva: e prea relaxat... Ajungem la start cu vreo 10 minute inainte de a se incepe numaratoarea inversa, ne reperam prietenii cu care schimbam cateva vorbe si nici nu avem timp sa simtim emotia ca deodata se porneste intreg plutonul in miscare.
Incep sa alerg usor, pentru ca urmeaza atat de mult...Marius porneste si el intr-un ritm nu prea alert, dar se desprinde curand de mine. Eu aveam sa incep sa alerg cu adevarat abia acolo unde traseul de semi si de maraton se desparteau. Si ce placere e sa alergi prin padurile Ciucasului: panta este lina, solul e acoperit cu frunze, drumul e lat si umbrit...nu mai simtisem asa o placere de a alerga de mult timp.



Marius in prima bucata a maratonului (poza organizatori)

Imediat inainte de punctul de control 2, ma intalnesc cu geamana Cornelia urmarita de 2 oi maratoniste care s-au tinut de noi destul incat sa imi dea idei ca or fi si ele participante aprige, si o ajungem si pe hoinara Elena. Prefer sa nu trag foarte tare de mine, mai ales ca aflu cu dezamagire ca deabia au trecut 12 km si raman la o distanta de cativa metri in spatele fetelor, dar alergand constant, la fel ca si ele.
Din fata incep sa soseasca participantii care parasisera deja PC 2 si am trait cel mai frumos moment al cursei atunci cand l-am vazut pe Marius alergand catre mine. Ne-am facut semn ca suntem OK, am batut tovaraseste palma si ne-am inteles din priviri ca suntem amandoi intr-o forma destul de buna si ca savuram traseul deopotriva.
S-a alergat sustinut pana acum, as putea chiar spune ca pe alocuri nebuneste.


Inainte de primul punct de alimentare (Multumesc organizatorilor pentru poza)

Am inceput si prima urcare mai serioasa, iar la capatul ei aveam sa am o surpriza neplacuta. La un moment dat am zarit tricoul lui Marius, dar nu am vrut sa cred ca el e pana cand nu m-am apropiat mai tare. Ce cauta atat de aproape de mine?! Ce il intarziase?! Alergase foarte bine pana la PC2, era intr-o forma de zile mari, avea echipament nou...
Ei bine, tocmai acel echipament nou cred ca a fost problema, caci se pare ca a calcat stramb in adidasul prea larg si glezna a pocnit ca un vreasc. Avea un bandaj la picior, gratie unui participant care venise pregatit cu asa ceva si 2 bete de imprumut. M-am oprit langa el, dar era suparat si ma tot incuraja sa alerg, sa o iau inainte. Poate, faptul ca mergea, urca, poate insistenta sa, poate tocmai din cauza ca imi placuse traseul pana acum, m-au determinat sa cred ca nu e ceva grav si sa continui cursa.
De multe ori insa aveam sa ma intreb ce mai face si daca ajunsese deja la un punct de unde putea abandona si cere ajutorul unui organizator.
Nestiind nimic de el, am continuat sa ma tin dupa tricoul verde al Corneliei, care acum era ceva mai in fata, dar in raza mea vizuala. Am infulecat rapid niste banane la punctul de alimentare 4 si au venit la fix pentru ca stomacul incepuse sa mi se revolte infometat, dupa ce am binevoit sa ii dau doar vreo 2 geluri.

De aici incepea o portiune unde nu eram protejati de umbra copacilor. Am mentinut ritmul de pana atunci si din vorba in vorba cu un participant de la proba masculin 30++, ajungem sa dam roata pe langa Tigaile Mari. Nu stiu ce s-a intamplat, dar aceasta urcare mi-a provocat o stare cum nu am simtit pana acum: simteam o greata persistenta, probabil de la dulciurile pe care le mai mancasem pe drum si de la caldura. Incerc sa ignor senzatia, dar cu siguranta nu mai am acelasi randament de pana acum. Cobor precaut. Incet.

Ajung in sfarsit (a parut o eternitate) la noua cabana Ciucas, in constructie, si incepe o lunga si abrupta coborare. Incerc sa dau ce e mai bun, pentru ca stiu ca la capatul ei e Cheia si finalul concursului. Dupa incercarea acestui ultim efort, incepe un drum mai lin prin padure, urmand o banda galbena. Pana aici am ajuns-o si am mers in paralel cu o fata care avea sa iasa locul 2 la categoria 18-29 ani. Probabil ca si-a simtit amenintata pozitia in clasament, ca a tulit-o cu un vizibil efort la vale. Bravo, fata :)! Eu insa nu ma simteam in forma sa o alerg...Am alergat nebuneste in prima jumatate de competitie, am urcat sustinut si am coborat cat de bine am putut, dar acum pur si simplu muschii refuzau impertinent sa se conformeze. Fie, voi merge...

Cu muschii blocati, am facut ultimii 5 km la pas si mi-au parut cei mai lungi din tot concursul. Vin la rand ultimii 3 km, apoi foooarte departe ultimii 2...Intelegeam ca mi se intamplase ce tot auzisem pe la altii: m-am "taiat". Si in sfarsit sunt la ultimul km...un organizator ma anunta ca mai sunt 500 m si se vede deja finishul.

Primul impuls e sa alerg si asta si fac timp de 300 m...dupa care incep sa merg si aud deja melodia de intampinare, asa ca incep sa alerg din nou.

Am trecut finishul si am inceput sa il caut cu privirea pe Marius. Tot traseul ma gandisem ca a coborat si ca ma asteapta si pe mine sa trec linia se sosire. Una din motivatiile mele la sfarsit era tocmai faptul ca ma asteapta.
Nu ma gandeam nicio clipa ca patise ceva grav. Tot intreband in jur am aflat ca a fost dus cu salvarea la Ploiesti...si defapt dupa ce il vazusem pe traseu incepuse maratonul sau: cu ATVul jandarmeriei pana in Cheia, cu ambulanta pana in Ploiesti, o adevarata aventura, ce mai... Toti s-au miscat foarte repede si eficient, ceea ce mi se pare grozav.
Important e ca e OK. Sambata seara in timp ce ceilalti participanti luau parte la premiere, noi ajungeam in Bucuresti multumita unei prietene, cu un maratonist dotat cu gips si "fericit" posesor al unei entorse de toata frumusetea.

Seara m-a sunat vecinelul maratonist semimaratonistul care a iesit pe locul 3 la categoria 18-29 ani, Petre (botezat inexplicabil dar amuzant, Ferekes la sfarsitul concursului), sa imi dea vestea surprinzatoare ca am iesit pe locul 3 la categaria feminin 18-29 ani. M-am bucurat ca era prima data cand eram pe podium si... totodata nu eram! Si stiu ca tocmai lui Marius ii datorez recunostinta pentru ca atunci cand m-a intalnit pe traseu, accidentat fiind, nu m-a tinut din alergat si m-a incurajat sa trec peste orice obstacol.

Am terminat in 5h:37min. Acest timp si clasarea au fost o prima surpriza. Apoi a mai fost traseul numai bun de alergat din Ciucas, bine semnalizat si intesat cu apa. Alta surpriza, nu la fel de placuta, a fost accidentarea lui Marius, urmata de vizita neprevazuta dar cu final placut pe care am facut-o la Ploiesti la casa unor tovarase de tura si intr-un final seara linistita in Bucurestiul torid, dupa o dimineata alerta in Cheia.

Carpe Diem versus Maraton 7500

E duminica dupa-amiaza si rucsacii nostri de tura lunga zac nemiscati pe holul de la intrare. Au ramas acolo de cateva ore bune, de cand ne-am intors din aventura acestui weekend. Zapuseala de afara, atat de specifica Bucurestiului estival, ne tine in casa, unde miroase a pepene verde- bine copt. Dimineata eram inca la Pestera si luam parte la festivitatea de premiere a Maratonului 7500.

De Maraton 7500 am auzit prima data de la M. Ca deobicei, a fost ideea lui sa participam la inca o competitie inedita, cu caracter montan. Ideea de a merge 90++ km si mai ales de a urca 7500 m diferenta de nivel nu m-a atras din primul moment. Daca stau bine sa ma gandesc nici din al doilea, nici din al treilea.
Dar pentru ca niciodata nu strica sa incerci ceva nou, oricat de nebunesc suna, am zis "da" acestei noi provocari.

Bucegii ne-au placut mereu si acolo ne-am petrecut mai toate weekendurile in ultimii ani, asa ca ne simtim ca acasa in acesti munti. Am facut aici si ture lungi de treking si ture tehnice de catarare, asa ca de data aceasta insasi ideea ca la concurs va trebui sa facem o tura mult mai lunga decat obisnuitele noastre iesiri ne incanta, pentru ca doar in cadrul unei competitii poti gasi motivatia sa faci asa ceva nou si inedit.

Am pornit in acest maraton cu vorbele unui veteran in competitiile montane, care ne-a zis ca orice greseala facuta pe parcursul competitiei se plateste. De multe ori in timpul evenimentului m-am gandit la aceste cuvinte, de cele mai multe ori dupa ce o greseala fusese deja comisa.
Am pornit la acest maraton cu gandul de a-l incerca, de a-l termina si nu de a scoate un timp demn de mandrie. Am plecat fara strategie si in genere, fara asteptari marete. Am inceput si am terminat usori de orice grija si povara.

Desi ne asteptam ca vom merge non-stop, zi si noapte, asa cum facusera multi in anul precedent, aveam sa avem surprize legate de motivatia care te face sa dai ce ai mai bun in tine.

Am inceput oarecum prost, pentru ca am ales sa mergem si nu sa alergam de la Start(Pestera)la Punctul de control 1 (Valea Dorului); stiam ca ne asteapta un traseu prea lung pentru a ne irosi energia din start. Se pare insa ca am fost aproximativ singurii care s-au gandit astfel, pentru ca ceilalti concurenti au luat-o la goana pe scurtatura, pana cand au disparut de sub privirile nostre. Mergand in ritm normal, pe drum, am avut probleme sa gasim marcajul, bine pitit printre tufisuri si am regretat ca nu am alergat dupa pluton, caci ei stiau *acea* scurtatura si traseul pana la cabana Valea Dorului, la care nu mai fusesem vreodata. Am mai avut probleme si atunci cand iar am pierdut marcajul, asemeni altor echipe venite pentru prima data in zona, si eram sa coboram direct la Peles.
Ma asteptam ca organizatorii sa fi avut grija de marcheze prin balize (a se vedea exemplul superior al MPC si Ecomarathon) scurtaturile si portiunile de traseu neclare, decat sa le mentioneze ambiguu prin referiri de genul "la bradul X de langa drum, faceti stanga". Astfel s-ar fi evitat ratacirea frustranta a mai multor echipe aflate pentru prima oara la ultramaraton.

La urcare spre Piatra Mare am inceput sa ajungem din urma echipele care au gonit de la start. Din numarul 9, cat aveam la Valea Dorului, ajunsesem la 7 la Piatra Mare, fara efort. Coborarea pe Jepii Mari s-a scurs rapid, aducandu-ne in fata unei noi urcari, prima mai interesanta din punctul nostru de vedere.
Am inceput sa urcam pe Jepii Mici relativ lent, pentru ca M. nu reactiona bine la caldura inabusitoare a acelei zile. Dar eu nu puteam merge incet, simteam ca obosesc astfel. Asa ca am trecut in fata sa si am marit ritmul echipei. Am ajuns la Caraiman in 1h35, fara vreo sfortare, iar la Babele am aflat ca eram a 4-a echipa.

Vestea acesta ne-a bucurat si am pornit rapid, desi ploua, catre Pestera, unde era tabara de baza. Pentru ca ne-am cazat la hotel si nu la cort, ne-a luat ceva si drumul dus-intors pana in camera, la care se adauga timpul de preparare a pastelor, statul in camera pentru ca afara ploua torential..si asa am petrecut 1h stand pe loc.

Am urcat insa repede catre vf. Omu, unde aveam sa aflam ca inca suntem a 4-a echipa (mult inaintea echipei a 5-a, care am vazut ca erau slabi la urcare), la 2h acum fata de locul 3. Acest timp s-ar fi putut recupera pe traseu, dar aveam noi oare asemenea motivatie?

Coboram pe Valea Cerbului, cand M. mi-a spus ca el s-a plictisit deja. Prima reactie a fost de uimire, caci nu ma asteptam la asa ceva. Credeam ca aveam sa luptam, sa scoatem un timp bun, dar mergand, mi-am dat seama ca si mie imi lipseste o motivatie palpabila de a alerga ca un om in fond disperat la acest concurs. Pur si simplu nu ma vedeam descriind cu lacrimi de sange traseul. Nu vedeam rostul de a alerga la vale, rupandu-mi genunchii pe bolovanisul din Bucegi. Asa ca am continuat sa coboram in ritm normal, de mars, catre Gura Diham.
Un alt minus mi s-a parut aceasta pozitionare a posturilor de control. Daca e maraton in Bucegi, ma astept sa vad cat mai mult platou, cat mai multa vale alpina, nu tabara de grataragii de pe marginea asfaltului, nu padure pana la refuz, nu sa iau toate stanile la rand. Traseul a fost oribil din acest punct de vedere si acesta a fost unul dintre motivele pentru care la Gura Diham, i-am zis si eu lui M. ca m-am plictisit si ca nu aveam de gand sa ma arunc cu capul in fata la o goana nebuna de o noapte prin Bucegi.

Asa ca, linistiti, am aruncat o intrebare la Poiana Izvoarelor si intamplarea a facut sa gasim o camera, la ora 21:40. Am adormit, nu cu stresul de a ma trezi imediat, gata sa incepem sa concuram, ci cu gandul sincer de a gusta cu placere traseul, de a considera acest concurs ca o tura compusa din 2 zile. Nu eram obositi, doar extrem de plictisiti si dezamagiti de traseul care parea conceput cu un creion deasupra unei harti, decat ca urmare a unei incercari umane de a-l bate la picior, trecand prin multele locuri frumoase pe care Bucegiul le are.

La ora 7 a.m, adica dupa un somn absolut normal si lipsit de griji, am pornit catre Omu. Am facut 3h, prin vf. Bucsoiu.
Desigur, alte echipe au gonit nebuneste prin noapte,intreacandu-se si intrecandu-ne, manate de iluzia unui loc mai bun. Le felicit pentru ambitie si pentru ca au gasit motivatie in ceva din care, pentru mine, nici stors cu putere nu iesea nimic.

De la vf. Omu am pornit pe Ciubotea, una din cele mai urate coborari incercate vreodata, din cauza diferentei mari de nivel si a bolovanisului abundent. Am facut cam 2h30 pana la Salvamont Bran, unde am mancat niste paste reci si serbede si am tulit-o la deal.
Am urcat bine si ultima bucata pana la vf. Omu, unde in acelasi spirit de "carpe diem" am luat cina, de data aceasta calda si binevenita. Cred ca traseul pe Valea Gaura ar fi fost mai acceptabil la coborare decat cel de pe Ciubotea.

A urmat ultima coborare, de 4h15, pana la Pestera. Cum ne obisnuisem deja, traseul ne-a aruncat pe o vale terminatoare de genunchi, pana la o turma de oi pazita de un caine plin de verva, langa care se afla cortul organizatorilor. Am marcat penultimul punct de control si am pornit mai departe, printre alte 2 stani+ un ultim punct de control catre Padina. Urata alegere pentru traseu.

Dupa ~30 h de mers continuu, ~9 ore de somn in timpul concursului, 1h de pauza, 30 min++ de ratacire, concursul s-a incheiat. Per total, timpul final nu impresioneaza cu nimic, dar stiu ca nu am tras niciun pic si ca tot ce am facut a fost ramanem in zona de comfort fizic si psihic. De la traseu ma asteptam la altceva, poate si de la noi ar fi trebuit sa fi vrut mai mult, dar sincer stand acum si gandindu-ma inapoi, nu vad niciun rost pentru a fi luat alta decizie decat cea de a ne bucura de traseu, asa cum a fost ales el.

Am terminat pe locul 5 la categoria Elite mixt.

Asa cum acest concurs noua nu ne-a trezit macar o scantee de motivatie, stiu cu siguranta ca multora le-a placut ideea si s-au luptat pentru o pozitie mai buna in clasament (fie pe podium, fie in afara sa), cu pretul neglijarii comfortului minim si apoi arborandu-si eforturile insangerate ca un stindard. E o chestiune de gust...e o dependinta de stilul fiecaruia de a aborda muntele si de asteptarile legate de competitii.

O tura lunga, sa ne-ajunga...

Povestirea de azi e despre cum am ajuns intr-o zi de vara, sa facem o tura de 3000 m diferenta nivel, pe ruta Busteni-vf.Omu-Bran-vf.Omu-Busteni.

De vreo luna incoace incercam sa pornim intr-o tura pe o parte a Bucegiului neglijata pana acum: vaile spre Bran. De fiecare data factorul timp (daca vrei sa ajungi pe lumina inapoi jos,in Busteni, trebuie sa pornesti inainte de 8 a.m la drum)sau vreme (am prins si cod galben de canicula si de ploaie in ultimele saptamani)nu ne lasau decat optiunea de a face o tura mai obisnuita, pe vaile clasice care dau la Omu.
Mai e mai putin de o saptamana pana la Maraton 7500, asa ca ar fi o greseala sa facem un efort mai mare decat deobicei in ajun de eveniment. Dar e o vreme atat de buna pe munte: nu ploua, nu e soare si nu suntem noi chititi pe maraton, asa ca nu ne putem abtine sa nu pornim in tura noastra lunga, care e cam asa:

La ora 7:30 a.m iesim din pensiune, sub privirile mirate ale receptionerei buimace de somn. Pe Valea Prahovei, turistul e de un sigur fel: lenes de pensiune, insemnand genul care-si petrece weekendurile gurmand, facand gratare pana tarziu, in umbra muntelui, pentru ca a doua zi sa doarma pana la amiaza, cand se arunca in masina care il duce in orasul in care urmeaza sa sada pe scaunul masinii, metroului, biroului unde munceste, terasei unde isi petrece timpul liber. Am inteles de mult timp surprinderea sincera a celor ce tin pensiuni la munte: pentru ei nu exista decat tipul de client amintit mai sus, oamenii care mai obsinuiesc sa bata muntii, fiind in viziunea lor studenti care nu au gustat inca din lenea moale a vietii de "om al muncii", de "om de familie". I-am inteles pe ei, dar noi o tinem pe a noastra.

Pana sa incepem urcarea pe Jepii Mici, un bustenean rotund si care se va dovedi sfatos, ne sare in cale, oferindu-ne oportunitatea de a ne duce cu taxiul la Pestera, care e -dupa cunostintele sale experte, de om trait o viata la poalele unui masiv atat de falnic- departe. Si cum noi, echipati complet din cap pana in picioare, parem a fi mai pantofari decat domnia sa, ne zice ca pe Jepi vom face 4 h pana la Babele.
Pe Jepi am fost de atatea ori ca ni s-a urat de acest traseu. Stim prea bine cat facem (si e cel putin jumatate din cat indruga el), dar avem placerea sa ne dam mirati de asa traseu "lung" si ii uram la revedere, desigur in mod politicos, pentru ca ignoranta nu are de-a face cu reaua intentie.

Amuzati de gogosile taximetrstului bastinas, care nu a urcat vreodata pe Jepi, pornim urcarea, in ritm alert, pentru ca ne simtim odihniti. Pe traseu, chiar la ora 8:00 am intalnit grupuri de turisti si sincer ma bucura acest fapt. Desi echipamentul lor care se rezuma la adidasi si bete rupte din padure, nu ii facea pregatiti de conditii mai rele, e de incurajat motivatia de a urca pe munte, in locul traditionalelor gratare de sub telecabina.
Traseul e un pic mai prost decat mi-l aminteam, pentru ca poteca s-a cam rupt sub picioarele armatelor de amatori de trasee, dar dupa 1h40 am ajuns la cabana Caraiman.

De acolo, am inceput sa inaintam mai greu, caci vantul de pe platou era extrem de puternic, si o ceata groasa nu ne permitea sa vedem la 3m in fata. Am ajuns cu mainile inghetate la vf Omu, unde am poposit la un pranz binevenit si am tulit-o (adica am mers repede din motive de frig) catre Bran, prin varful Scara.

Coborarea catre Bran a fost o revelatie: nu ma asteptam ca pe partea aceasta a Bucegiului, peisajul sa fie atat de diferit si atat de frumos. Stancile albe sunt imbratisate de multa verdeata, gratie izvoarelor permanente si limpezi care curg pe aici. Vegetatia e bogata si proaspata, culorile se amornizeaza perfect intre ele.
Coborarea e insa foarte lunga, si nu prea placute pentru genunchi. Ajungem mai jos de Salvamont Bran si ne hotaram sa ne intoarcem in Busteni. Pe unde? Pe sus, normal :)
Asa ca dupa ce am facut o urcare pana la vf Omu si apoi o coborare pana la Bran, vom mai face o urcare la Omu si o coborare la Busteni. Yupiiii.

Numai ca urcarea pe Valea Gaura nu a mai fost asa de amuzanta. Am fost incoltiti si de un trib de 6 caini agresivi, de la o stana, sub privirile impasibile ale ciobanului. Partea proasta e ca pe fiecare vale, exista o stana: am mai prins una weekendul acesta si pe Valea Cerbului si acum 2 weekenduri si pe traseul care duce la Vf. Scara, pe la lacul Tiganusi. Sincer, nu inteleg cum au voie sute de oi sa pasca intr-un parc national, unde flora este protejata. Si nu inteleg de ce mereu stanile si turmele de oi zac fix in traseul turistic. Parca ciobanii au o placere sadica de a-i vedea pe turisti incoltiti.
Trebuie sa recunosc ca aceasta urcare pe Valea Gaura mi s-a parut lunga, in special datorita drumului interminabil prin padure pana la ea. Am urcat, ca doar asa ne propusesem de demult. Si in timp ce urcam, realizam ca va fi foarte greu la maraton 7500. Pas dupa pas, incepeam sa inteleg ca vom urca de cel putin doua ori mai mult la concurs si ca efortul va fi urias.

Cu aceste ganduri, am ajuns la vf. Omu, cam lihniti de foame si visand la o Cola rece. Ne-am indeplinit fanteziile culinare si am inceput sa coboram pe valea Cerbului, ca sa ajungem, intr-un final ploios (defapt torential) in Busteni.

Ce va fi, va fi...

Bucegi, Bucegi

Nici nu ne-am uitat pe prognoza meteo cand ne-am luat biletele de tren pentru weekend. Ce mai conta daca ploua, daca era arsita, cand noi nu mai fusesem la munte de 3 weekenduri? Pentru noi statul in oras e un fel de pedeapsa, o metoda de a face weekendul sa treaca ca si cum nu a fost.

De atatea ori am consultat siteurile meteorologice si vedeam ca se anunta furtuni si tot de atatea ori nu a fost asa. Asa ca sambata dimineata, pe la 8:00 eram in traseul catre Vf. Omu, desi mai sus de padure nu se putea distinge nimic din cauza cetii. Am avut surpriza sa gasim zapada pe vai, asa ca am recalculat ruta initiala si am schimbat Bucsoiul pe Valea Cerbului, pentru ca nu eram echipati corespunzator. Am gasit zapada si pe Cerb, dar se putea ocoli daca urcai un pic mai sus de pe traseu si apoi coborai. Din pacate, era o ceata groasa sa o tai cu cutitul, dar pentru ca M. stie traseele si cu ochii inchisi, nu a fost o problema sa ne intoarcem la firul initial.

Pentru ca avusesem o pauza cam lunga de Bucegi, am zis sa recuperam timpul pierdut mergand de la Omu la Pestera. Traseul era nou pentru amandoi, dar incredibil de frumos. Cu siguranta il vom mai face si alta data.
De la Pestera am zbughit-o in sus pana la Babele. Dupa ce pe Cerb am urcat in viteza, ma cam resimteam la aceasta noua urcare, dar intr-o ora am ajuns la destinatie. La Babele mi-am incalcat principiile si am comandat ceva cald de mancare, pentru ca ma simteam cam sleita si mi-am revenit imediat.

Cu forte proaspete, aveam chef de mai multa plimbare, asa ca am coborat pe Jepii Mari pana in Busteni. Timp total, cu tot cu pauze de masa si odihna: 9h.
Ma gandeam acum de ce nu am mai fost de demult in Bucegi...e frumos si solicitant acolo, trebuia doar sa imi amintesc de cat de mult ne plac muntii astia.

Milano, intre mit si realitate

Scurta vacanta de Rusalii am ales sa o petrecem la Milano, orasul cunoscut atat pentru Scala, Dom, galeriile Vitorio Emanuele cat si pentru moda si shopping.

Zborul pana la Malpensa, aeroportul aflat la 50 km de oras, dureaza aproximativ 2h. Am ales Lufthansa pentru ca avea o oferta imbatabila. Ce am remarcat e ca si ei au fost loviti de criza. Meniul continea o combinatie de grisine, un sample de paste si ceva dulce, adica un carbo-loading complet si ieftin. Ce nu mi-a placut la ei, a fost faptul ca la intoarcere am fost obligati sa facem un pre-check-in, adica toti pasagerii au fost directionati sa stea la 2 cozi: una la aparatele de check-in si una la fel de lunga si care se misca la fel de greu, la ghiseul de preluare bagaje. In plus aplicatia soft era greu de utilizat, nu recunostea buletinele romanesti si o singura persoana se ocupa de suport, persoana in mod evident suprasolicitata de multimea de turisti care nu reuseau sa duca la bun sfarsit procesul de pre-imbarcare.

In Milano am ales un hotel de 4 stele, care nu a fost nici prea prost dar nici prea grozav. Concluzia la care am ajuns dupa ce am vizitat Roma, Venetia, Cortina si Milano e ca hotelurile italiene nu sunt prea grozave. Spre deosebire de nemti, la care hotelurile prezinta o curatenie impecabila, facilitati si dotari moderne, italienii renoveaza rar camerele, curata superficial si cer preturi maricele.
Transportul in comun in Milano e ieftin (3 euro/24 h/orice mijloc de transport)dar nu e foarte de incredere. Tramvaiele nu vin niciodata la ora la care sunt programate, cele 14 min pana la sosire transformandu-se lejer in 40. E ceva latin in asta, nu?

Mancarea se clasifica in 2 tipuri, peste tot in Italia: pentru turisti naivi si pentru...ceilalti. E foarte usor sa crezi ca italienii mananca numai paste si pizza, pentru ca la toate cafenelele, cantinele si restaurantele fitoase gasesti asa ceva la preturi de 10-15-20 euro/portie. Daca te gandesti sa iti iei ceva carne si o garnitura (deobicei deosebita) ajungi la 40 euro. Si te gandesti atunci cum pot italienii trai doar cu carbohidrati manjiti cu niscaiva sos. Si nu pot...pentru ca aceasta este mancarea turistilor si a italienilor saraci. Ce imi place mie din bucataria italiana (si ce se gaseste in toate magazinele lor) e parmezanul, prosciuto si alte tipuri de carne uscata, fructele de mare.

Cat despre shoppingul la Milano...e supraevaluat. Intr-adevar in centrul orasului se gasesc magazine purtand numele tuturor designerilor celebri. Bineinteles ca pe cat de sclipitoare si central asezate sunt acestea, pe atat de mari sunt preturile. Deobicei aceste magazine sunt calcate asemenea unor muzee sau expozitii. Magazinele mai mici de haine si pantofi made in Italy sunt mai accesibile, dar extraordinar de aglomerate. Ce sa-i faci, toti vin la Milano pentru shopping...Insa nici acestea nu mi s-au parut vreo revelatie. Pielaria e de calitate, e fina dar clar micii comercianti s-au orientat pe profitul de pe urma turistului dispus sa cheltuiasca. Magazinele din afara orasului au preturi la jumatate pentru aceleasi produse.

In rest, e bine de stiut ca orasul e uimitor de aglomerat. Centrul e batut de armate de oameni, cu sacose si sacosele, infruptandu-se din inghetate deliciose, energizandu-se pentru atacul magazinelor.

Daca iesi din Milano si te indrepti spre Elvetia, vei avea surpriza de a descoperi un peisaj de vis, rural si bucolic. Case mari, de caramida, cu aspect specific, sunt pozitionate pe campuri curate si bogat cultivate, pe care mai rasar des maci rosii. E frumos, e curat, e relaxant in Italia.

Rememorand maratonul- in imagini

Acesta e deja al 3-lea post cu si despre maratonul de 1 mai, dar iata ca am gasit poze noi de la organizatori si cum toti ma intreaba cum si ce a fost, mai bine va las sa vedeti imaginile de pe parcurs.

3,2,1...Start!


Poza Ecomaraton

Go!
Uf ce greu e sa incepi sa alergi tare dis-de-dimineata.


Poza Ecomaraton

Dar urcarea nu imi displace deloc. Parca am prins un pic de vlaga.


Poza Ecomaraton


Poza Ecomaraton


Poza Ecomaraton


Poza Ecomaraton

Post Scriptum Maraton Moieciu

Au mai aparut cateva poze de la maraton:



Hop, hop:



Iar M. era deja in fata:



Si preferata mea:

Cei 3 care au speriat Moieciul: Sinziana, Marius si Cata



Poate amintirea care ramane cea mai pregnanta dupa un asemenea eveniment, e cea a clipelor petrecute cu prietenii.

1 mai la Ecomaratonul Moieciu de Sus

De cand a venit primavara, parca scuzele de a nu ma antrena prin alergare se iscau din senin. Fie aveam treaba pana seara tarziu la serviciu, fie se intampla ca vremea sa nu fie cea mai grozava, totul lucra parca in favoarea comoditatii. Am mai apucat din cand in cand sa trec pragul salii pe care o frecventam acum 2 ani si am redescoperit placerea antrenamentelor cardio adevarate, total diferite celor de fatada pe care le-am experimentat in ultima vreme la salile de fite calcate de ziariste obosite, de vedetutze de mahala bucuresteana si instructori cunoscuti prin media, dar nu si in lumea sportiva.

Si iata ca M. vine cu ideea curajoasa sa participam la maratonul de la Moieciu. Vreo 2 saptamani sunt impacata cu ideea ca ma voi inscrie la crosul de doar 14 km, dar ma suna Cornelia, organizatoarea, sa ma anunte ca daca vreau sa achit taxa de maraton (la care ma aruncasem din prima cu cateva luni in urma) ar fi un moment bun sa o fac. Si ca prin vis, ma vad cu ea si iata ca raman inscrisa oficial la cursa de 42 km.

Dupa mai bine de 4h30 de drum infernal de aglomerat, ajungem in ajun de competitie in Moieciu. Cazarea ma prost dispune inca de la sosire si ma culc imbufnata ca nu m-am ocupat mai din timp de aspectul acesta.

Dis-de-dimineata facem rand la start si desi ma bucur sa vad fete cunoscute, nu simt emotia pe care o aveam cu jumatate de an inainte, la MPC, cand venisem bine antrenata si cu speranta ca voi scoate un timp mai bun decat cel de la prima participare. De data aceasta nu sunt conectata la competitie. Ei bine, vreau doar sa particip pentru ca e o ocupatie buna pentru o zi de 1 mai cu vreme buna.

Se da startul si incep sa alerg cu viteza mea de "croaziera", cea care nu imi consuma resursele. Pe langa mine incep sa treaca zeci si zeci de alergatori. In viteza. Fara menajamente. Sunt probabil alergatori la cros, poate maratonisti de asfalt, carora prima bucata de vreo 4km li se pare cunoscuta din competitiile care nu se dau la munte. Chiar daca as vrea, nu pot sa trag mai tare: mi-e cald, am un rucsac maricel si bolborisind cu apa, m-am trezit cu fata la cerceaf, nu am chef de efort brusc...

Incep sa regret ca nu m-am antrenat prin parc macar in ultima luna. Uite ca am ajuns printre ultimii din multimea de concurenti. Si daca particip doar la cros ce are? Nu am venit de acasa cu motivatia de a scoate un timp, nu am pretentii pentru ca ma simt iesita din forma si nu stiu sa ma mint ca pot, asa ca imi propun sa fac macar prima bucla.

Cu obiectivele acestea usor de atins in gand, incep sa ma uit relaxata la ceilalti concurenti. Pe multi ii stiu de la Maratonul Pietrii Craiului: pe cei cu look atletic, cu echipament profesionist sau pe aproape, cu vointa puternica si nerv. Pe unii ii clasific din prima in "asfaltisti": fete cu coada balansand in vant, cercei mari si rotunzi, echipament de bumbac, sticle de jumate de apa tinute in mana, numar de cros. Ma depasesc asfaltistii astia, unul cate unul...pana ajungem la podetul peste rau. De acolo incepe urcarea: asta imi place. Imi scot betele de tura pe care le-am plimbat in alergare usoara pana aici si incep sa imi turez motorul pentru urcarea constanta si fara oprire care imi place atat.

Nu sunt o alergatoare adevarata. Sunt un om care face sport si miscare cu pasiune, dar stiu alergatori in adevaratul sens al cuvantului si nu ma aproprii nici pe departe de vointa si de placerea pe care ei o simt atunci cand alearga. Mie insa imi place la munte. Imi place sa urc, e o activitate care nu e un efort pentru mine si imi place sa ma uit in jur: la padure, la muntii din zare, sa imi gasesc un ritm constant care sa ma tina pana la sfarsit. Incepand de acum incep sa ii depasesc pe ceilalti. Apreciez gestul sportiv al multora de a face loc celui din spate daca simt ca sunt prea inceti. Urc, urc si deja cei ce m-au intrecut pe drumul asfaltat raman in urma. Nu ma opresc la punctele de alimentare din prima tura pentru ca nu simt nevoia. Am apa in spate si profit de ea din cand in cand. Dupa urcare urmeaza o coborare destul de abrupta pentru genunchii mei care mi-au mai facut probleme in trecut, asa ca o iau usurel intai si pentru ca vad ca se poate mai grabesc un pic ritmul. Ajung la capatul primei bucle intr-un timp decent (aprox 1h40) si ma simt bine asa ca ma hotarasc sa continuu.

In bucla 2 si 3 am mai socializat cu ceilalti participanti si asta ajuta mereu ca timpul sa treaca mai usor. Din pacate una din persoanele cu care am ajuns sa discut a fost chiar M. El e deobicei mult inaintea mea. E un alergator adevarat, cu viteza si antrenament in spate, dar din cauza ca il dureau genunchii l-am ajuns pe la sfarsitul buclei 2. Avea sa ajunga cu 10 min dupa mine la finalul maratonului.

Incepand cu bucla numarul 2, nu m-am mai intalnit cu nicio fata pe tot traseul. Am aflat dupa ce am trecut finishul, ca fata dinaintea mea era cu vreo 10 minute in fata doar.

Am terminat maratonul in 6h17, un timp pe care nici nu visam sa il ating la inceput de sezon. Am fost a 5-a la categoria mea, feminin 18-34.

Oportunitate

Pentru cei interesati, am o cunostinta apropiata care vinde un AUDI A4 avant( break) intretinut excelent, la un pret foarte bun:


Descriere:

• An 2001, 180.000 km


• 1.9 litri TDI, 85 kw


• climatronic


• sistem audio original audi simphony (player cu caseta+cd) cu 6+1 boxe din fabrica


• volan+schimbator+frana de mana imbracate in piele


• cotiera fata spate, carkit nokia in cotiera( din fabrica)


• jante aliaj 15 inclusiv rezerva( 5 buc)


• cu cauciucuri aproximativ noi, set roti de iarna(jante tabla+cauciucuri dunlop)


• geamuri electrice fata, oglinzi electrice

Pret 7000 euro!!!

P.S: Pentru detalii contactati-ma, mai putin in perioada 4-9 martie, cand nu sunt in tara.

Asa ca aveti timp de gandire.