Ciocolata = zaharata

Se spune ca ciocolata e un aliment sanatos si e recomandata in dieta zilnica. Putini realizeaza ca nu e vorba despre ciocolata obisnuita, pe care o gasim peste tot, care e mai mult nociva decat indicata.

Ceea ce se gaseste pe piata sub numele Milka, Poiana, Heidi si alte denumiri mai putin de "firma", contine defapt:

• cel putin 50% carbohidrati din care zaharuri aproape in intregime
• peste 30% lipide (in traducere libera grasimi), dintre care peste 18% sunt saturate
• fibra alimentara 1%-2%
• 7%, 10%, etc, cacao
• si altele...

Ciocolata e recomandata de nutritionisti datorita ingredientului numit cacao, care- dupa cum se observa in lista de mai sus- e prea putin prezent in comparatie cu zaharul si grasimile care asigura majoritatea in compozitie.

Ceea ce mancam cand alegem o ciocolata cu lapte e defapt zahar servit cu lingurita, balastat cu grasimi si colorat cu cacao. Desigur, avem cu totii acces la ingrediente, ceea ce ne da libertatea de alegere, dar cine citeste pe spatele ambalajului, si cine stie sa traduca lipidele, carbohidratii in termeni comuni?

Dar ce ziceti de crema de ciocolata (Fineti, Nutella)? Aceasta are chiar mai putina legatura cu ciocolata adevarata decat insasi ciocolata Milka cu lapte. A fost inventata in anii '60 in Italia cand boabele de cacao erau foarte scumpe si Pietro Ferrero a reusit sa produca un aliment cu gust asemenator ciocolatei, la un pret mult mai mic. Ce contine o astfel de crema? Majoritar: ulei! Pe locul 2, zahar, mult zahar. Locul 3 e detinut de alune/ nuci, cantitati mici. Pe ultimul loc vine cacaoa, cu un procent sub 5%.

In zilele noastre, chiar in Italia legea nu permite ca Nutella sa se numeasca crema de ciocolata, pentru ca nu are concentratia minima de cacao pentru asa ceva.

Jumatate din caloriile Nutellei vin din grasimi (11 g intr-o portie de 37 g , sau 99 kcal din 200 kcal) si 40% din calorii vin din zahar (20 g, 80 kcal)).

Foarte gustos...si cam atat.

Barbati si femei in sport

Stirile sportive au fost axate in ultima vreme pe Campionatele Mondiale de la Berlin. Una dintre aceste stiri, se refera la controversata atleta sud-africana Caster Semenya, care e suspectata de a fi barbat. Interesant e ca desi Caster concureaza de mult timp la astfel de competitii, nevoia de a-i contesta sexul a aparut abia atunci cand a castigat locul 1 la cursa de 800 m. Dand la o parte invidia celorlalte participante, trebuie sa recunoastem ca e vorba de un nou record mondial, care parea greu realizabil pana acum.

Nu despre Caster vreau sa scriu acum, ci despre o chestiune generala, legata de performantele sportive in functie de sexul atletului:

De ce e asa de greu de crezut ca o femeie a alergat 800 m in mai putin de 2 minute?

Pentru ca barbatii sunt in generali mai rapizi decat femeile. Timpii scosi de acestia sunt mereu considerabil mai buni. Am observat acest lucru si in viata reala. Daca la Maratonul Piatra Craiului castigatorul a scos timpul de 4h, femeia de pe locul intai a facut putin peste 6h. Atunci cand alerg in parc cu M., mereu are o distanta constanta inaintea mea: o fi pasul lui mai mare, antrenamentul sau mai complex, anatomia masculina mai adaptata alergatului? Eu nu pot sa alerg cot la cot cu el chiar daca ma antrenez la fel.

Ceea ce femeile prezinta ca un avantaj in fata barbatilor este motivatia de nestramutat. Mi se intampla frecvent ca atunci cand alerg prin parc si vad cate o fata mergand agale, sa o depasesc. Ei bine, dupa cateva minute o vad trecand gafaind pe langa mine, dandu-si silinta sa alerge si sa ma depaseasca dupa ce de curand eu i-am fost motivatia de a reincepe alergarea. Bineinteles, pe multe dintre aceste sportive le intalnesc metri mai incolo mergand din nou si respirand greu. Asta pentru ca desi au vointa, multe nu au constanta in activitati. Femeile actioneaza de multe ori emotiv, nedramuindu-si eforturile, alergand grabit catre un scop, pentru care dau totul si mor rapid dupa. In acest caz e greu sa atingi scop dupa scop.

Educatia...ieri, azi si maine.

Aveam 14 ani si un mare dubiu: sa urmez un liceu cu profil umanist sau unul cu profil real. Motivele din balanta erau clare: aveam inclinatie spre limbile straine, rezultate foarte bune la olimpiade, dar eram buna si la matematica, ca un elev silitor care muncea sa fie fruntasul clasei.
Decizia am luat-o gratie sfaturilor celor mai in varsta: dintr-un liceu umanist mergi la facultatea de limbi straine...si cam atat. Ca absolvent al unui liceu cu profil real, ai mai multe posibilitati si (citez )"matematica este cheia de bolta a gandirii". Un elev bun la ceea ce americanii numesc "science" (fizica, chimie, bilogie) ajunge si un medic bun, un avocat cu o gandire limpede si structurata si chiar profesor de limbi straine daca aceasta este pasiunea finala. Cel putin asa era pe vremea alor mei, cand din promotia de mate-fizica au iesit specialisti foate buni in diverse domenii.

Zis si facut, am dat admitere la Liceul Emil Racovita (LER), intiparit in memoria colectiva a unor generatii ca Liceul de Exterminare Rapida. Nu era singurul liceu bun din Iasi, pentru ca conform coeficientilor de calcul corespunzatori (adica numarul de olimpici pe cap de elev, numarul de admisi la facultati de renume) mai existau si liceele Negruzzi, Sadoveanu, Informatica, etc care erau la fel de bune si se constituiau in concurentii acerbi ai LER-ului. LER a fost alegerea finala pentru ca acolo multe generatii din familia mea au urmat cursurile liceale si traditia este importanta.

La LER am invatat matematica serios iar fizica am inteles-o de la capat, intr-o abordare logica si palpabila. Cred ca gandirea intr-adevar se modeleaza prin aceste stiinte exacte, care te familiarizeaza cu modele generale si pe baza lor iti dezvolta imaginatia. Profesoara de limba romana, o prezenta eleganta in tinuta si gesturi, ne-a deschis o lume a "esteticului inefabil", in care ne simteam datori sa fim si noi eleganti. Desi eram elevi de real, acest lucru nu ne scutea sa fim foarte buni la acest obiect, pentru ca doamna Trandafir -pe cat era de eleganta pe tocurile sale inalte, in rochii de material fin si in parfum de violete- pe atat era de exigenta si neiertatoare. Absolvise facultatea intr-o generatie cand Calinescu, Zoe Busulenga si alte mari nume ale literaturii romane inca mai predau la Universitatea din Iasi. Si astazi e o placere sa citesc comentariile de atunci.
Aveam teme la orice obiect si la fiecare din ele nu eram iertati fie ca unii erau olimpici nationali la matematica sau fizica, la romana, la biologie sau engleza si se ocupau in principal de performantele lor deosebite. Am muncit in liceu si nu mi-a parut rau vreodata.
Un copil ia ca atare ceea ce i se propune si in functie de structura sa psihologica si morala munceste mai mult sau mai putin, are rezultate bune sau nu.

Dar iata ca si liceul s-a terminat si a venit momentul ca fiecare sa isi aleaga o facultate. De data aceasta, decizia mea avea sa fie personala, in functie de inclinatie, nu de sfaturile celor din jur. Optiunea mea era simpla: calculatoare. Ma gandeam la aceasta pentru ca in timpul liceului urmasem cursurile de retele Cisco (printre primii din tara probabil) si imi placea teribil sa lucrez cu routerele, sa planific un site, etc. La calculatoare existau cursuri de asa ceva, asa ca ma vedeam deja specialista la finalizarea facultatii.

Am ascultat un sfat din exterior totusi: sa merg la Bucuresti.

Inca nu stiu daca am luat decizia cea mai corecta cand m-am inscris la Facultatea de Calculatoare cu predare in limbi straine. Mi se parea excelent ca pot combina calculatoarele cu inclinatia catre engleza si franceza si am fost racolata de insusi rectorul facultatii care ii facea reclama de institutie de renume. In urmatorii ani, insa, am regretat amarnic faptul ca studentii de la FILS erau atat de prost priviti de restul politehnistilor, ca niste rude sarace a celor de la calculatoare. Mi se parea nedrept ca eu, care intrasem cu o nota mare, demna de Calculatoare, Automatica, Telecomunicatii sa fiu asociata cu o categorie de studenti mai prost pregatiti. Adevarul e ca au fost acceptati si unii cu note mai mici, in speta bucuresteni.
Am remarcat ca absolventii de licee bucurestene erau mult mai slabi decat cei din provincie. La ei la liceu tratamentul era mai permisiv, nu era strictetea LER-ului, invatau daca doreau, oricum treceau. Aveau insa un fler teribil si un curaj de a se certa cu profesorii chiar si atunci cand nu aveau dreptate. Se pare ca scolile ne-au invatat lucruri diferite, dar folositoare in viata.

Facultatea a fost o experienta trista din punctul de vedere al cunostintelor acumulate. Ca toti politehnisitii, aveam parte de cursuri majoritar teoretice, de laboratoare demodate, de ore multe de stat la curs ca un spectator la un film prost. Am avut insa sansa de a studia in Portugalia timp de un an si astfel comparatia intre invatamantul romanesc si cel strain a fost bazata pe fapte reale.

In Portugalia am avut parte de un sistem educational creativ si diversificat din care puteai invata meserie. Teoria se preda in ore de 50 min de 2 ori pe saptamana si se foloseste doar in scopuri practice. La examene nu ai de redat definitii, demonstratii, ci ai de rezolvat probleme punctuale. Faimoasa situatie din bancul cu castraveti nu te-ar fi dus niciunde. Degeaba stii ceva, daca nu raspunzi la intrebarea punctuala nu ti se da niciun punct. In plus, mai toate obiectele au proiecte care valoreaza 40% din punctajul total. Aceste proiecte te pregatesc cu adevarat pentru activitatile pe care le vei desfasura la serviciu. Cand se angajeaza prima data un absolvent portughez stie sa citeasca si sa inteleaga niste taskuri, sa estimeze prioritatile, sa lucreze conform acestora, sa prezinte un proiect la un deadline.

In Romania, pierzi 5 ani sa obtii o diploma, o hartie care nu te ajuta cu mare lucru. Deobicei, studentul se angajeaza din timpul facultatii pentru a castiga experienta pe care scoala nu i-o ofera si profesorii universitari se adapteaza la aceasta tendinta de imputinare a numarului de studenti la ore, neupdatandu-si cursurile, pierzandu-si orice interes si dedicatie pentru educatia tinerilor. Asa se naste un cerc vicios, care pentru a fi rupt are nevoie de un soc puternic si o reforma radicala, care cred eu, nu are sanse sa se realizeze prea curand si fara vreo motivatie economica.

Gym-ul de acasa

Exista pentru fiecare din noi momente de entuziasm in care propunem sa facem schimbari in bine si luam initiative care sa ne ajute sa ne dezvoltam si sa devenim mai buni. Fie ca e vorba de cursuri, programe de trainning sau chiar de self-study, important e ca ne dam seama ca schimbarea e necesara si mai ales sa gasim resortul intern care sa initieze procesul.

Aceste clipe in care debordam de motivatie pot fi si acelea in care constientizam importanta sportului si ne hotaram sa incepem un program de activitati sportive chiar la noi acasa. Solutia imediata pare a fi achizitionarea unuia sau a mai multor aparate fitness.

La prima vedere pare o idee excelenta si le gasim singuri avantajele:

- nu esti nevoit sa mergi la sala, sa te schimbi in echipamentul special
- nu depinzi de starea vremii
- poti face sport de cate ori ai chef, cat de mult simti nevoia
- in timp investitia se amortizeaza si nu se compara cu pretul anual al unui abonament la o sala

In realitate nu e totul atat de simplu. Sunt fericita posesoare a unei biciclete ergonomice (de camera), a unei mingi pentru PowerBall si pe langa acestea mai exista si un sac de box si un aparat cu greutati. S-ar putea spune ca am parte de un mini-gym chiar in spatiul in care locuiesc, dar e o facilitate pe care nu o folosesc nici macar cand ploua si tuna afara si nu pot alerga in parc sau cand am chef de sport si sala mea preferata e inchisa pentru renovari.

Am stat de multe ori sa ma intreb de ce nu ma folosesc de aparatele pe care le-am cumparat cu atata motivatie si cu mari planuri de imbunatatire a conditiei fizice.
La inceput am folosit si bicicleta si mingea: am pedalat, am facut exercitiile de PowerBall preferate. Le-am repetat. Am invatat exercitii noi. Si nici nu mai stiu cand mi-a trecut entuziasmul, cand am inceput sa pedalez mai putin si apoi deloc si cand pe bicicleta mea a crescut o duzina de camasi, cordoane si alte lucruri care stau bine atarnate pe coarnele ei. Mingea si-a gasit singura un loc ferit de priviri sub uscatorul de haine si de atunci nu am mai intalnit-o...

Pentru toate acestea incerc sa dau explicatii logice (e monoton sa lucrezi in casa, te lasi prada altor tentatii si treburi casnice), dar nu cred ca totul se rezuma la acestea. Am multe cunostinte care au acasa fie stepere, fie biciclete, fie bancute de executat abdomene, ba chiar si aparate monstruoase de masaj. Si toate aceste echipamente ajung sa zaca parasite in vreun colt/dulap dupa ce sunt folosite cu indarjire nu mai mult de vreo luna.

Asa ca atunci cand o colega de la munca mi-a spus entuziasta ca planuieste sa inceapa o noua viata, mai activa, cumparandu-si un aparat de fitness, nu am putut decat sa o invit sa mergem impreuna la sala, unde vrei/nu vrei un instructor nu te lasa sa pleci inainte de cele 50 de minute de antrenament. In cazul ideal...

Ghidusii

Pe sistemul "nu e zi zi in care sa nu mi se confirme ca e prosti si e multi"...

Alergam in parcul Herestrau intr-o seara si imediat dupa ce am trecut Podul CFR atentia mi-a fost atrasa de un plescait puternic, care venea de la aruncarea voluntara in apa a unui exemplar masculin de mai bine de 100 kg. In baltoaca mirositoare care e lacul Herestrau se mai balaceau veseli ca niste boboci de rata vreo cateva exemplare la fel de masculine.

Mi s-a parut mereu pe cat de intersant pe atat de respingator faptul ca atunci cand ai un grup de baieti/ barbati acestia capata deodata mult mai mult curaj si initiativa decat in cazul in care am avea de a face cu un exemplu singular. Ei bine, dorind sa se demonstreze in fata tribului din care facea parte, unul din ei a inceput sa strige "1,2, 1, 2" la vederea mea alergand. M-am uitat la ei cum se balaceau in apa murdara, m-am uitat la hainele lor ramase singure pe mal si recunosc ca am simtit un mare imbold sa imping, cu doar un mic impuls si un mare efort de a-mi pierde timpul liber, hainele lor in apa...

Just think about it...

Muntii Tatra, iarna

In 2008 am participat la tabara de alpinism hivernal organizata de Marian Anghel in muntii Tatra, in Slovacia. In acest masiv se ajunge usor cu masina (o zi pe drum din Bucuresti), cu trenul(1 zi si jumatate) sau cu avionul.

Am plecat intr-o dis-de-dimineata din Bucurestiul cenusiu de iarna pentru a dormi in noaptea respectiva in orasul de la poalele muntelui slovac: Poprad. Un orasel simpatic, curat, totusi industrial si cu multe blocuri care iti aduc aminte de tara pe care ai lasat-o in urma. Sentimentul de familiaritate dispare insa la gara, cand vezi trenuletul ce conecteaza cu frecventa metroului bucurestean statiunile de la poalele masivului.

Ne suim in trenuletul elegant, ne potrivim rucsacii grei si voluminosi (parca cele mai mari bagaje din vagon) pe unde apucam si incepem sa examinam curiosi fizionomiile calatorilor din jur. Un amestec de diferite trasaturi si pigmenti (ba blond spalacit, ba bronz estival in miez de iarna) iti atrag atentia oricat de discret ai dori sa fii. Iti dai seama imediat ca cei din jur nu sunt numai slovaci, ci si turisti straini (europeni sau mai exotici) si incepi sa te integrezi in multitudinea etnica, constient de banalitatea prezentei tale.

Pe geam se desfasoara o suita de peisaje albe imaculate, de statiuni dese cu gari cochete, prin care trenuletul trece repede si eficient.

Intr-una din statiuni coboram si nu ne putem abtine sa vizitam cele cateva magazine de produse montane, mult mai bine aprovizionate decat maghernitele noastre. Vanzatorii draguti si informati, varietatea produselor nu te lasa indiferent si nu iesim fara sa fi cumparat macar o pereche de sosete speciale pentru anotimpul rece, de manusi, sau chiar de bocanci.

Suntem un pic surprinsi ca avem posibilitatea sa urcam o diferenta de nivel considerabila cu un ingenios trenulet cu cremaliera si uimiti de-a binelea constatam ca drumul spre cabana destinatie e o adevarata autostrada alpina: poteca e intretinuta, larga si plina de turisti care practica schi fond, imping carucioare cu copii sau pur si simplu se plimba relaxati, ca de ...e weekend.

Trenuletul cu cremaliera defapt este tras la deal pe un lant de trenul care coboara in acelasi timp:

Urcam binisor pe poteca in jur de 40 de minute si ajungem la cabana. Aici surpriza avea sa ne fie si mai mare, noi (amatori romani de munte) asteptandu-ne la conditii de 1000+ metri. In locul cabanei de beton vedem o cocheta cabana decorata cu lemn, in locul camerelor murdare si neprimitoare de la noi primim camere calde, asternuturi proaspat spalate si calcate si ne este aratat dusul cu apa fierbinte de la etajul nostru.

Sala de mese pastreaza stilul rustic de odinioara, avand agatate pe pereti poze de la inceputul secolului trecut cu vechii cabanieri, o pereche de schiuri vechi de cand lumea, un buchet conservat de flori de colt. In spiritul rustic cabanierul ne serveste cina la lumina unei lampi cu gaz, intr-o atmosfera aproape romantica.

Pe parcursul celor 5 zile cat am stat in Tatra am facut diverse ture catre varfuri locale, escalada pe cascade de gheata si plimbari. Ca turist iti este interzis sa te aventurezi singur iarna pe vai, nemarcate si marcate, insa daca esti insotit de un ghid ai acces la tot. Ce inseamna tot? Pozele redau cel mai bine :)

Trasee alpine

Escalada pe cascade de gheata

Observare fauna

Plimbari...de fotografie

Relaxare si schi:

Plimbare cu telecabina pentru cei mai putin in forma sau mai putin curajosi:

Toate acestea fiind incercate si apreciate, cum altfel sa nu iti doresti sa revii, eventual vara pentru a-ti astampara curiozitatea nou nascuta? In Tatra am revenit de atunci...dar asta e o alta poveste.

Pacatul de a fi comercial

"Era un alpinist bun, dar a devenit prea comercial..."

"E pictorita talentata, am cumparat de la ea pe vremea cand nu era comerciala."

Se pare ca in zilele noastre e un defect sa fii comercial, daca detii calitati neobisnuite si le promovezi pentru a castiga bani si faima. Daca ai o meserie mai speciala, care presupune obligatoriu mai mult talent decat rutina (cum ar fi artisit, alpinist, explorator) si indraznesti sa faci bani multi din asta e cu siguranta un pacat in ochii multora. Daca esti inginer, manager, finantist e absolut normal sa ai salarii cu multe zerouri in coada ca dovada a faptului ca esti de succes, dar cand vine vorba de acesti speciali, cei care castiga bani in bursts atunci acestia ar trebui sa se complaca intr-o viata mizera, cum sade bine oricarui artist si om de munte.

Ne plac oamenii modesti:

• alpinistii foarte buni, care fac trasee grele in premiera. Oare ati sti de ei daca nu ar fi facut si activitati comerciale? Ati fi mandri de un roman daca nu ar fi publicat in toate ziarele si pe toate site-urile gratie sponsorizarii unei companii?


• artistii pe care i-am remarcat de la debutul timid si care ajung sa ne socheze acum prin "insolenta" de a aplica preturi piperate operelor lor de acum. Oare era normal ca o vaza de ceramica facuta de mana sa coste mai putin decat un borcan din Ikea?

...si intr-adevar modestia e o calitate, dar fara a fi comerciali unii nu ar avea succesul si recunoasterea meritate.

Redescoperirea romanului romanesc

La inceput au fost taloanele razuibile si tichetele decupate direct din ziar care aduceau premii cititorilor fideli de jurnale. Apoi a urmat explozia contagioasa (ce a cuprins publicatie dupa publicatie) de CD-uri cu filme sau compilatii de melodii, pentru ca in final sa apara un nou trend: cadourile de tip carte la cumpararea ziarului.
Initial gaseai carti cu titluri cvasi-necunoscute, probabil nevandute de librarii, imprimate pe hartie ca de ziar, fara ilustratii. Totusi acestea "se cereau"...si -pentru ca asa e in marketing- acest nou segment de piata, al cititorilor de presa, a fost exploatat. Din ce in ce mai multe ziare au inceput sa insoteasca publicatia cu un cadou de tip carte, ajungandu-se la o concurenta reala (nu prea mai conteaza jurnalul in sine, cititorul cumpara cartea, care e oricum mai ieftina ca varianta vanduta in librarie). Acest fapt a dus la atasarea de carti cu nume tot mai cunoscute, mai aspectuoase (coperti cartonate, hartie de calitate).

Urmarind un talk-show am auzit acuzatiile reprezentatului unui ziar cu nume mare la adresa unui altuia, cu prestigiu asemanator: se vehicula ca acesta isi cumpara cititorii cu cadourile pe care le ofera (romanele saptamanale) si ca e nedemna pozitionarea sa in topul celor mai citite (a se intelege cumparate) jurnale din acest motiv. Nu pot sa nu dau dreptate acestor acuzatii: s-au folosit unelte de marketing pentru a atrage clienti, multe din acestea nu au legatura cu calitatea ziarului ci vizeaza aspecte externe, dar nu pot sa nu agreez aceasta idee de a cumpara ieftin carti interesante.

Eu am avut o placuta surpriza in a descoperi carti si respectiv autori pe care nu m-as fi gandit vreoadata sa le/ii caut. Am aflat ca "Biblioteca pentru toti" scotea carti romanesti foarte bune si ca nu doar scriitorii studiati in scoala au fost talentati, ca avem atat de multa, autohtona si buna beletristica incat merita sa ne ocupam timpul cu ea.
Am descoperit-o pe Cella Serghi, scriitoare sensibila si feminina, ale carei pagini sunt parca rupte de etern evocata realitate romaneasca dar sunt conectate la cea internationala, post-belica.
Am redescoperit pe Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu si acum, la o varsta cand altfel poti aprecia un text, mai ales ca nu e in programa de liceu si nu obligatia te indeamna sa il lecturezi, consider ca e o placere sa ii citim. Am mai dat si de romane care nu m-au pasionat; scriitori slabuti, subiecte clasice, dar si acesti autori sunt ai nostri si trebuie cunoscuti.

Una peste alta, nu cred ca e rau deloc sa se popularizeze scriitorii romani si acest lucru sigur se face comercializand cartile lor la preturi mici si in locatii accesibile oricarui cetatean (corporatist sau muncitor), puse intentionat la vedere pe taraba de ziare sau in statia de metrou.

Sa mai si alergam...

Se spune ca alergatul e un sport complex, care antreneaza majoritatea muschilor, care are efecte surprinzatoare, bla bla bla...




Vreme de 2 ani am auzit in anturajul meu astfel de afirmatii laudative la adresa acestui sport. Pe mine insa nu m-a tentat niciodata sa alerg mai mult de 2km. Aveam mereu lista mea de motive si de comparatii cu alte sporturi, pe care o puneam la inaintare la fiecare invitatie de jogging primita:

- alergatul e un sport plictisitor si monoton. Pai doar ...alergi si gata! La aerobic e ca la dans, ai o multitudine de miscari pe care trebuie sa le inveti, exersezi si practici. Unde mai pui ca le si combini...Clar te implica mai mult la nivel mental.

- alergatul e un sport solitar. Deobicei vad alergatori singuri; rareori au norocul de a avea un partener care sa alerge in ritmul lor, care sa se tina strans de ei

- alergatul e un sport practicabil in locatii putine(din Bucuresti): parcurile sunt destul de mici si atunci apare necesitate de a repeta o tura pentru a face un traseu mai lung (deci monotonie!); parcurile sunt aglomerate de pedestri si biciclisti pe care trebuie sa te obosesti sa ii eviti

- toamna, iarna, primavara vremea e capricioasa si nu iti poti construi un program de alergare periodica. In plus se intuneca devreme si nu e tocmai placut sa alergi singur pe intuneric


Cu toate acestea in vara aceasta am facut un efort de intelegere si m-am apucat sa alerg. Intai a fost o chestie fortata de imprejurari, apoi am inceput sa ma obisnuiesc si nu ma indoiesc ca o sa ajunga sa imi mai si placa.

Motivele pro pe care le-as da oricarui interesat de alergat sunt:

- e cel mai ieftin sport: as putea spune ca e gratis, daca nu pui la socoteala echipamentul si asa destul de basic in felul sau (pantofi sport)

- e in aer liber

- exista motive de incurajare la vederea unui numar tot mai mare de amatori ai acestui sport in parcurile bucurestene

- practicat periodic si cu perseverenta are efect


Must have:

-adidasi/ pantofi sport cu talpa flexibila si groasa pentru a nu resimti reactia la betonul de pe jos

-pantaloni scurti, ca la noi e perioada de recoltare a bananelor acum

-un mp3 player ar ajuta sa iti iei gandul de la drumul monoton



Nu pot afirma ca e activitatea sportiva preferata, dar e un sport care se poate practica cu succes vara.

Sali de aerobic din Bucuresti

In cele ce urmeaza voi exprima parerea personala despre cateva sali de sport din Bucuresti, pe care le-am frecventat. Nu doresc sa fac reclama sau anti-reclama, ci doar sa redau impresiile mele.


Bery Fitness Spa

• Locatia e relativ ok, la 10 minute de mers alert de la metroul Iancului
• Sala e curata; femeile de serviciu spala linoleumul din sala de aerobic destul de frecvent
• Sala de aerobic si vestiarul pentru femei sunt mici
• Mai nou se face programare pentru fiecare ora de la 18.00 si 19.00
• Pretul e decent (120 roni 8 sedinte)
• Instructoarele sunt bune spre foarte bune (Flavia face un antrenament intr-adevar eficient si stie sa se poarte. Imola desi stie meserie, in relatiile cu oamenii mai are mult de invatat)
• relativ aglomerata (posibil ca programarile sa rezolve problema)
• ar putea sta mai bine cu aerisirea(aerul conditionat nu face fata)
• au site updatat

SIR

• Locatia e foarte buna, aproape de metrou statia Lujerului si de 41, 336, etc
• vestiar incapator
• sala NU e curata: pe jos au o mocheta care s-ar curata doar prin aspirare dar nu am vazut vreoadata pe cineva facand acest lucru; saltelutele miros urat, a transpiratie si umezeala acumulata si sunt foarte mici (la jumatate din lungimea normala)
• sala e supra-aglomerata, deabia daca e loc sa intinzi mainile la un antrenament
• antrenoarele sunt jumatate super ok (motivate si motivante) si jumate nu isi mai dau interesul deloc
• desi uneori ar trebui sa fie 2 antrenamente/ seara la aceeasi ora, daca fetele sunt mai putine de 30-40 ora se tine intr-o singura sala, cu o singura antrenoare, cealalta capatandu-si dreptul de a-si lua singura liber. Acest lucru este in detrimentul clientelor care nu vor face niciodata o ora in conditii optime, cu sala libera.
• preturile sunt decente (120 lei 8 sedinte)
• site ne-updatat

Wellness Fitness Spa

• sala foarte usor accesibila (Plaza Mall) si cu program prelungit
• sala foarte curata si cu aspect intr-adevar placut
• calitatea antrenamentului de aerobic este foarte scazuta: se face la un nivel de incepatori, mai mult se bazeaza pe miscari de dans
• instructoarele nu isi dau interesul
• pretul ar fi destul de piperat daca nu ar fi inclus accesul in toata sala (fitness, sauna si jacuzzi)
• site ne-updatat

GetFit Gym

• sala foarte usor accesibila, in centrul orasului
• sala curata
• antrenoarele sunt ok si ...
• antrenamentul e mai scurt (45 de minute) si se da mai putina importanta partii de stretching de la sfarsit
• vestiar mic
• sala nu este foarte aglomerata
• pretul e piperat (aprox 180 roni 8 sedinte)
• site updatat frecvent

Aerobicul, sportul sub-evaluat

De mai bine de un an am redescoperit un sport de multe ori sub-evaluat: aerobicul.
Multi practicanti de sporturi clasice (alergat, jocuri de echipa, fitness) considera aerobicul ca ceva destinat doar sexului frumos si continua prin a-l asocia cu o activitate sportiva usoara.

Trebuie sa recunosc ca nici eu nu eram un fan al aerobicului in urma unor tentative din adolescenta, gresite din start. Dupa cativa ani de antrenamente de karate, am ales sa merg la o ora de aerobic unde veneau doamne de o varsta frumoasa, dar care dictau un ritm mai lent de desfasurare a exercitiilor. Am ramas dezamagita de aceste ore si am ales rolele si plimbarile in ritm sustinut, ca activitati ocazionale.

Daca as face o lista a motivelor pentru care o femeie merge la o sala de sport acestea ar fi: slabire, slabire, slabire...Se spune ca nu esti niciodata suficient de bogat sau de slab. Din pacate, societatea in care traim are anumite idealuri legate de aspect care pot depasi capacitatile normale ale unui corp uman. Atunci se apeleaza la diete si la sport. De aceea salile sunt pline de femei care nu au aptitudini de sportiv, dar care au o motivatie personala uneori, impersonala (dictata de societate) alteori de a practica miscare.







O femeie interesata de aspectul fizic si determinata sa ia masuri in acest sens este deobicei din mediul urban. In orasele noastre nu ai parcuri destul de sigure(ma refer la caini si la oameni) si destul de mari pentru a practica sporturi in aer liber. In plus nici nu avem traditia altor tari in acest domeniu si entuziasmul multora poate scadea la lovirea de non-indiferenta celorlalti care se amuza teribil de eforturile unui alergator, spre exemplu.
Solutia o reprezinta sporturile indoor: fitness, aerobic si inot. Aerobicul a devenit din ce in ce mai popular in ultima vreme, odata cu emanciparea femeilor si cresterea veniturilor acestora. Timpul de dupa serviciu nu mai e neaparat dedicat gatitului si dereticatului prin casa, salariul se poate investi in rezultate vizibile pe propria persoana, nu in obiectele casnice.

Motivatia mea de a practica aerobic a fost alta insa: am nevoie de sport pentru a ma simti bine, pentru a avea rezistenta si tonus in alte activitati pe care le desfasor(mersul la munte e una din ele). M-am dus la aerobic dupa experienta 60s din adolescenta pentru ca era singurul sport pe care il puteam practica seara. Si m-a prins...atat de tare incat a devenit o obisnuinta.

Aerobicul este cat de solicitant vrei tu sa fie. Un antrenament se compune deseori din 2 parti principale: una cardio(unde sari, alergi intr-un ritm alert) si una de tonifiere (ritm mai lent dar solicitare specifica a muschilor e mult mai intensa). Pe langa acestea, un antrenament bun are si o parte de incalzire si una de relaxare(stretching).
Este recomandat sa faci toate exercitiile fara pauza si neaparat corect. Pentru asta ai nevoia de rezistenta unui alergator si atentia si concentrarea unui...inginer :) O persoana care practica serios si corect aerobic este o persoana care face la fel de mult sport ca orisicare jucator de fotbal, ridicator de haltere, alergator amator.

De multe ori insa am avut de-a face cu fete care faceau 5 repetari si 5 momente de pauza, care se opreau in mijlocul activitatilor cardio sa bea apa si sa isi revizuiasca manichiura, care faceau alte exercitii decat cele indicate pentru ca acestea erau mai simple (si mai fara efect). Ele strica bunul nume al aerobicului. Pentru ca acesta este un sport deschis oricarui incepator si oricarui amator nu toti care practica aerobic, practica si corect. Ceea ce multi cunosc din perspectiva prietenelor, nevestelor care nu sunt sportive ci doar merg la sala pentru a se intretine, nu este egal cu imaginea adevarata a acestui sport ci cu o fateta relativa la capacitatile fiecarei participante.

Cum profitam de el e treaba fiecaruia din noi. Nu am spus fiecareia pentru ca aerobicul nu este un sport exclusiv feminin; in Portugalia, Franta, etc babrbatilor nu le este rusine sa partcipe la astfel de antrenamente. Noi romanii insa suntem mult mai mandri: mai bine ridicam 5 kg intr-o mana si 15 pe burta decat sa participam la o activitate de grup, in ritm de muzica, aparent simpla. Doar aparent...

Lacul Rosu

Cheile Bicazului vor ramane mereu o amintire a anilor de scoala, cand mergeam adeseori in excursii organizate de invatatoare in cele mai turistice si mai usor accesibile pentru ieseni situri ale Moldovei. Dupa un tur rapid al manastirilor (care pentru un copil incep sa devina plictisitoare dupa a 3-a), dupa "must-see" Cetatea Neamtului, si dupa petrecutul unei nopti intr-o statiune montana gen Durau, urmau Cheile Bicazului spectaculoase nu prin indemanarea pensulei unui mester moldovean de demult, nu prin legenda eroica a vreunui domnitor celebru, ci prin maretia simpla si sobra cu care natura a construit un culoar de apa intre stanci drepte si sterpe.

Un sentiment de mandrie ma cuprindea de fiecare data cand vizitam aceste chei si mai ales atunci cand o faceam pe-a ghidul pentru vreun prieten strain. Aveam impresia ca nicaieri nu gasesti asemenea trufie a naturii, ca numai la noi sunt stanci asa de inalte si inaccesibile...Iar aerul rece mi se parea incredibil de curat...pana cand un camion incarcat cu lemne trecea si imi strica reveria.

Nu mai fusesem in chei de mai bine de 8 ani, cand intamplator cineva a avut ideea sa mergem la Lacul Rosu. Am ramas surprinsa de drumul bun pana acolo, de curand asfaltat, dar si de ceea ce aceasta imbunatatire aducea cu ea: o aglomeratie nemaintalnita de masini si de oameni. Brusc am avut senzatia de Valea Prahovei in weekend: buluceala de oameni ce faceau la pas turul tarabelor cu artizanat, indiferenti la coloanele de masini care ori ca mai ca te atingeau din mers, ori pe care le stergeai trecand pe langa locurile unde erau parcate.

As putea spune ca nici Cheile nu mai sunt ce au fost...dar sunt mai mult decat par la prima impresie.
La Lacul Rosu am avut o surpriza placuta: daca te indepartezi de pontonul unde tot poporul coboara din masina sa admire lacul si mergi la vale prin padure vei observa cu surprindere ca incarcatura tufisurilor de zmeura creste cu distanta. Desi exista un traseu marcat pentru turisti, multi nu se gandesc sa paraseasca pontonul si sa faca putina, foarte putina miscare pe cararea larga si chiar pietruita din padure. Ceea ce e intr-adevar grozav pentru ceilalti, cei care apreciaza natura, miscarea intr-o padure fara gunoaie, cu puncte de informare despre ceea ce poti observa (vegetatia si fauna). Poti merge pe un drum drept si nepopulat 1h-2h, cat sa vezi tot lacul din partea nepoluata si sa te mai si odihnesti activ.

Recomand Lacul Rosu, pe partea opusa pontonului, recomand Cheile Bicazului -dar nu in weekend- si totusi nu recomand nimic pentru ca orice e frumos si accesibil se distruge.